Alice GEORGESCU

„Ce se poate spune despre un regizor, despre un om de teatru care a murit? Pentru Dumnezeu, trebuia să-l lăsaţi să facă teatru mai bine cînd era viu!“, scria Giorgio Strehler în 1950, într-o epistolă-articol, la moartea lui Charles Dullin.

Munca de selecţioner este partea plăcută – cel puţin pînă se publică programul final şi încep supărările. Ea presupune să mergi în teatrele din ţară (uneori şi în afara ei) şi să vezi spectacole. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e interesant şi plăcut.

Prezentat, „în vedetă“, la finalul săptămînii teatrale petersburgheze, Ulciorul sfărîmat de Heinrich von Kleist, spectacolul laureatului 2011 al Premiului Europa pentru Teatru – germanul Peter Stein –, a adus, în fruntea unui teatru legendar, un actor legendar: Klaus-Maria Brandauer, primit cu o furtună de aplauze la prima sa intrare în scenă din această montare picturală.

Premiul Europa pentru teatru este o distincţie ce se acordă anual, la nivel continental, pentru realizări remarcabile în domeniul teatrului. Intră în discuţia juriului atît teatrul dramatic, cît şi teatrul-dans; de pildă, prima ediţie urmărită de mine „în direct“, acum vreo 15 ani, a avut-o ca laureată principală pe regretata Pina Bausch.

Gala Premiilor UNITER a ajuns în această primăvară la a XIX-a ediţie. Iniţiată pentru a răsplăti, după modelul cinematografic al Premiilor Oscar, performanţele teatrale într-un „cadru“ fastuos ori, măcar, fast pentru bucuria generală a „breslei“, Gala a debutat relativ modest, în 1992, în incinta frumoasă dar nu foarte încăpătoare a Teatrului Odeon.

O recentă întîmplare mi-a adus aminte de „atelierul“ (workshop, pe înţelesul tuturor...) pe care, anul trecut, actorul şi regizorul britanic Michael Pennington l-a ţinut, la Ipoteşti, cu tineri actori români. A fost o săptămînă intensă, bogată, în acelaşi timp obositoare şi binefăcătoare.

Spuneam în articolul de săptămîna trecută că la Academia de Teatru din Tîrgu-Mureş există bunul obicei ca profesorii de actorie şi de regie să se prezinte din cînd în cînd în faţa publicului nu numai cu produsele muncii lor pedagogice, ci şi cu mostre ale propriei înzestrări în meserie – meserie pe care, să nu uităm, le-o predau altora.

Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş, înconjurat de vaste suprafeţe „pietonale“ ocolite, de luni bune, de pietonii care vor să-şi protejeze pantofii şi picioarele, se înalţă falnic spre capătul superior al „centrului“, adică al arterei centrale rămase, şi azi, promenada favorită a cetăţenilor de felurite vîrste.

Românul s-a născut nu doar poet, ci şi politician, inginer, avocat, popă, fotbalist, contabil, profesor, savant, artist – plus, evident, critic literar. Altfel spus, unde vine vorba de cap şi de picioare, e stăpîn şi domn; cu mîinile „le are“ mai puţin, în orice caz cu mîinile puse la treabă.

În fiecare an, la Debrecen – oraş din estul Ungariei, la distanţă de vreo oră cu maşina de Oradea –, are loc un festival intitulat DESZKA („scîndură“, aluzie la scîndura scenei), care adună, pe parcursul unei săptămîni, spectacole cu texte maghiare contemporane jucate de teatrele maghiare din Ungaria şi din afara ei.

Cred că oricui reflectează o clipă asupra stării actuale şi recent-trecute a teatrului românesc o concluzie i se impune cu necesitate: exodul masiv, în anii 1970-’80, al regizorilor importanţi, al regizorilor-artişti, al regizorilor creatori de şcoală a avut, asupra peisajului scenic, efectul cutremurului din 1977.

Hotărît lucru, teatrului românesc începe să i se întoarcă norocul! Unele spectacole arătau, încă dinspre sfîrşitul anului trecut, semnele unei creativităţi redeşteptate, cînd ezitant, cînd mai decis, în zonele de „acţiune“ ale regizorilor-artişti, singurii pe care scena autohtonă poate conta spre a renaşte.

Dintre toate piesele lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia este, cu siguranţă, cea mai „problematică“; sau, dacă vreţi, cea mai „controversată“. Ghilimelele (care pot, în cazul disputelor pur academice, să şi lipsească) semnalează nu atît o caracteristică în sine a scrierii, cît, mai degrabă, tipul de receptare de care ea, scrierea, a avut parte de-a lungul timpului.

Atît pentru cei ce lucrează în lumea scenei cît şi pentru spectatorii „obişnuiţi“, Teatrul „Bulandra“ este – am mai spus-o şi cu alte ocazii – un fel de Liebling, de favorit necondiţionat. Deşi istoria sa atestată depăşeşte binişor jumătatea de secol, mica fabrică de spectacole de lîngă Podul Izvor ocupă în inima oricărui iubitor de teatru din România locul special al mezinului.

Ce s-ar face cronicarii fără programele de sală – zise, în limbaj de specialitate şi mai cu fasoane, caiete-program – pe care le scot teatrele (mai exact, secretariatele literare din teatre) odată cu premierele şi unde, pe lîngă distribuţie, se găsesc de regulă o sumă de amănunte referitoare la autor, piesă, regizor etc.?

Mergeam pe strada Mihai Eminescu, spre Teatrul Metropolis. Şi mi-am (re)dat seama, brusc, în ce oraş absurd, suprarealist şi uluitor mi-a fost dat să mă nasc şi să vieţuiesc. Sau, mă rog, să supravieţuiesc. Aşa cum supravieţuiesc, în spectacolul foarte tînărului Alexandru Măzgăreanu, necazurile funcţionarilor cehovieni, pînă azi ori, măcar, pînă prin anii ’60 ai unui imperiu la fel de nepieritor ca şi gheţurile Siberiei.

Dintre toţi artiştii ce participă la crearea spectacolului teatral, regizorul e singurul care nu se poate exprima pe scenă în mod direct. Blestemul acestui „dictator“ care, în teoriile dedicate artei dramatice, dă numele unui secol întreg, este acela de a nu putea controla nicicum viaţa şi soarta creaţiei sale, odată ce aceasta iese din „atelier“.

Dacă tot şi-au luat obiceiul de a se boteza cu numele unor personalităţi, persoane sau personaje ilustre (uneori, doar pe plan local), teatrele şi trupele ar face bine să-şi onoreze „patronii“, măcar la date „rotunde“, prin evenimente care, mai mult sau mai puţin festiv, să-l poată situa pe respectivul patron în conştiinţa public.

Pentru că anul cel nou nu a apucat încă să se învechească şi pentru că, în teatre, premierele din 2011 nu s-au delimitat încă în mod hotărît de reluările din 2010, profit de acest răgaz minim spre a mă mai ocupa puţin şi de treburile casei.

O corespondentă electronică, persoană „din meserie“, îmi adresează o caldă epistolă unde, pornind de la precizarea ce încheie constant rubrica de faţă spre a mă situa, cum ar veni, socio-profesional în ochii cititorilor, face o descriere umoristică şi, totodată, mişcătoare a meseriei de critic teatral.

Nu demult, într-o discuţie despre frumoasele vremuri de altădată cu un nostalgic declarat – deşi, în teatru, nostalgicii sînt aproape la fel de numeroşi ca şi în afara teatrului, „frumoasele vremuri“ arată, pentru oamenii scenei, cu totul altfel decît pentru ceilalţi –, unul dintre subiectele ivite pe tapet a sunat cam aşa: „Ehei, cum era atunci cînd numele unui actor se confunda cu numele teatrului!...

Cred că unul dintre cele mai interesante subiecte de posibilă dezbatere – atît cît mai este posibilă dezbaterea astăzi, în România, fără batere, adică fără bătaie – de cap, de joc, de cîmpi, de apă în piuă, de pumni în piept, sau chiar, în maxilar (în maxilarul altora, fireşte) – ar fi acela al generaţiilor de regizori.

Festivalul Internaţional de Teatru „Interferenţe“ se desfăşoară la Cluj, la Teatrul Maghiar de Stat (care, fireşte, îl şi organizează), la începutul lunii decembrie. Care e periodicitatea sa nu pare, deocamdată, foarte limpede, festivalul aflîndu-se doar la a doua ediţie; prima a avut loc în 2007 şi unii (e drept, nu şi directorul Gábor Tompa) spuneau că următoarea va avea loc peste doi ani.

Nu demult, veterana scenelor din România – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi (n. 1840) – a dat, în Capitală, un adevărat recital bipartit, întrucît prezenţei la Festivalul Naţional de Teatru cu Aici, la porţile beznei, spectacol pe teme din tragedii eline, în regia lui Mihai Măniuţiu, i-a urmat îndeaproape un turneu-fulger cu alte două producţii ale anului 2010.

Sylvie Guillem este Cavaler al Legiunii de Onoare, Ofiţer al Ordinului Naţional de Merit, Ofiţer al Artelor şi Literelor şi Comandor Onorific al Imperiului Britanic. Aproape că nu-ţi vine să crezi, privindu-i trupul fragil, aproape transparent, că poate susţine atîtea onoruri.

Ecourile Festivalului Naţional de Teatru, încheiat în prima săptămînă din noiembrie, se sting treptat, suscitînd încă, pe suprafaţa vieţii teatrale curente, mici vîrtejuri în albia principală, gîlgîieli şi bolboroseli în dreptul diverselor stăvilare, ba chiar şi cîte-o viitură bruscă pe cîte-un braţ aparent secat.

Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a ilustrat, fără a o evidenţia în mod deosebit (adică fără a-i dedica un „modul“ special), o realitate pe care, cred, ar trebui să ne-o dorim transformată în tendinţă: colaborarea dintre regizorii din lumea largă şi trupele din România; şi invers.

„Herr psiholog, nu ştiu ce să mă fac. Nu mai am nici o bucurie.“ „Bucurie spuneţi, her Betovăn? Ia gîndeşte-te (sic) pozitiv şi fă o odă despre asta!“ Aşa sună „promo“-ul unui festival de muzică clasică (sau şi clasică), „performat“, în dialog, de două voci masculine şi difuzat de un post de radio cu intenţii şi pretenţii culturale pentru ascultătorii săi, prezumaţi a fi, la rîndul lor, persoane cu un anume grad de instrucţie.

Alex(andru) Mihail, după cum îi apare numele în diverse contexte publice, este un tînăr regizor (a absolvit UNATC în 2005) care, după un debut oarecum „glamoros“ (a luat Premiul pentru debut al UNITER în 2006), a dispărut oarecum misterios de pe scena teatrală, lăsîndu-se înghiţit, după cum am auzit la un moment dat, de uzina televizionisto-evazionistă a inconturnabilelor telenovele.

Aşa cum promisesem (ameninţasem?) în numărul trecut, revin asupra Festivalului Internaţional „100, 1.000, 1.000.000 de poveşti“, organizat de Teatrul pentru Copii şi Tineret „Ion Creangă“ şi desfăşurat în Capitală la începutul acestei luni. Ce sens are asta?, ar putea întreba cineva.

Muzici, baloane colorate, figurine de pluş supradimensionate, megafoane, actori pe picioroange, difuzoare, îmbulzeală, chipuri angelic fermecate – Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii „100, 1000, 1000000 de poveşti“ nu putea trece neobservat nici măcar de trecătorii grăbiţi, cu umbrela pusă pavăză împotriva ploii reci şi mocăneşte încăpăţînate care a căzut în aproape toate zilele săptămînii 2-9 octombrie.

Teatrul este o artă complexă, ce înglobează mai multe arte care trebuie să funcţioneze în spectacol ca un întreg, producînd asupra spectatorului un efect unic, unde contribuţia specifică a fiecăreia dintre componente urmează să se facă simţită fără a se impune faţă de celelalte.

Sînt mulţi ani – şi nu toţi buni – de cînd, ajungînd eu, ca absolvent inutil de inutilă facultate pe nume Teatrologie, să lucrez la Biblioteca Centrală de Stat într-un neverosimil departament botezat Documentare în cultură, sînt mulţi ani, zic, de cînd, conspectînd acolo felurite reviste de teatru din toată lumea în folosul (discutabil) al lucrătorilor din teatrele patriei (conspectele se publicau într-un „buletin de uz intern“ care li se trimitea apoi instituţiilor de spectacol), sînt mulţi ani

Nu demult, Uniunea Teatrală din România, după cum sună titulatura completă (şi, cîteodată, ignorată) a ceea ce toată lumea numeşte, mai operativ, UNITER, şi-a ţinut Adunarea Generală avînd ca principal punct pe ordinea de zi (de unde o veni oare această expresie?) alegerea conducătorilor organizaţiei pentru următorii patru ani.

Miercuri, 15 septembrie (dată care, indiferent de fluctuaţiile – ca să mă exprim elegant – învăţămîntului românesc din ultimii ani, continuă să aibă un ecou special în amintirea mea şi, cu siguranţă, a multor altora), miercuri, 15 septembrie, aşadar, Teatrul Naţional din Bucureşti şi-a anunţat deschiderea noii stagiuni printr-o conferinţă de presă. Lucru obişnuit, altminteri.

„Spuneţi-le tot ce aveţi de spus, ca să ştie unde au greşit şi unde au făcut bine!“ – cam aşa suna îndemnul adresat de Cornel Todea, directorul, unul dintre preselecţionerii şi prezentatorul Galei Tînărului Actor „Hop“ de la Mangalia (de anul acesta şi încă mulţi ani în urmă), participanţilor la colocviul din ultima dimineaţă a festivalului.

Mangalia. Marea. Neagră. Nori. Vînt. Frig. Lume puţină, preţuri piperate, replici nesărate – criză mare, monşer! Cam aşa a început, miercuri, 1 septembrie, Gala Tînărului Actor „Hop“, primul festival (cum vesteam încă din numărul trecut) al noii stagiuni teatrale. Concurenţi numeroşi, care i-au obligat pe organizatori – bunul şi bătrînul (împlineşte curînd 21 de ani) nostru UNITER, ajutat cu bani de Ministerul Culturii şi cu promisiuni de Primăria mangaliotă, sprijinit sufleteşte de Radioul şi T

Dintre toate meseriile teatrului, cea mai simplă şi, totodată, cea mai complicată este meseria de actor. În termeni înalţi, complicaţia survine acolo unde începe discuţia (interminabilă, căci imposibil de tranşat) despre specificul – şi mai ales cuantumul – de creativitate al acestei meserii, pe care unii dintre practicanţii ei nu înţeleg să o numească altfel decît artă.

Deşi în articolul trecut apreciasem că voi călca, vorba ceea, alăturea cu drumul (profesional) doar o săptămînă, iată că mai fac un pas afară din calea cea sigură şi asfaltată care duce spre teatru şi o iau pe cîmp, prin bălării, spre... – cum să-i zic? – fiinţa noastră etnică. Sună cam pompos, cam pretenţios, aduce a savantlîc de cafenea, mai ales la vreme de vacanţă, dar, pur şi simplu, nu găsesc cuvinte mai potrivite.

Pentru că e vacanţă, pentru că, de mai multă vreme, am dat acestei rubrici un ton predominant serios şi „aplicat“ şi, în sfîrşit, pentru că din cînd în cînd omul trebuie să ia oarece distanţă faţă de zona unde cutreieră de obicei, mă opresc o săptămînă din comentariul eminamente profesional şi pornesc să mai bat un pic cîmpii.

Din păcate, anul acesta nu am ajuns la Festivalul de teatru de la Avignon. De fapt, corect ar fi să spun nici anul acesta: fiindcă nu-mi dă mîna să merg acolo „pe cont propriu“, cum se zicea pe vremuri la mare despre turiştii non-sindicalizaţi, mă resemnez, de o bucată de vreme, să iau contact cu evenimentul stînd în faţa televizorului. Desigur, atunci cînd pot şi acolo unde găsesc televizor „branşat“.

Aşa cum anunţam săptămîna trecută, revin cu impresii despre stagiunea 2009-2010, încheiată, nu demult, pentru mai toate teatrele. Zic „mai toate“ pentru că unele continuă, şi în vacanţă, să-şi trimită spectacolele socotite adecvate anotimpului („uşurele“, amuzante, „fără pretenţii“) fie spre litoral, fie spre puţinele scene în aer liber care au scăpat iniţiativei restauratorilor autohtoni; restauratori, desigur, în sensul de proprietari de restaurante, nu de reparatori – doar nu vă închipuiaţi c

Dacă mijlocul iernii constituie, pentru majoritatea publicaţiilor autohtone, o adevărată binecuvîntare, dată fiind ocazia grasă de a-şi umple paginile cu bilanţuri şi clasamente referitoare la felurite activităţi din anul încheiat, ca şi ocazia (mai rar folosită, însă) de a emite predicţii asupra aceloraşi activităţi în anul ce începe, nemaivorbind despre abundenţa subiectelor curente, mijlocul verii este, din punct de vedere editorial, un moment trist şi secetos.

Am spus-o ori de cîte ori s-a ivit ocazia: dacă, pentru cetăţenii „normali“, „oameni ai muncii“, vara înseamnă în primul rînd vacanţă, pentru cetăţenii anormali, care se ocupă de teatru, ea înseamnă, cel mai adesea, o perioadă de lucru intens.

A fi vedetă, în România de azi, este un lucru deopotrivă foarte uşor şi foarte greu. Dacă înţelegi prin vedetă o persoană care intră în atenţia presei – şi, implicit, a societăţii – pentru două-trei săptămîni sau, hai să zicem, două-trei luni e suficient să te „combini“, măcar şi pentru două-trei zile (sau chiar două-trei ore...), cu un fotbalist, o prezentatoare de televiziune sau un puternic al momentului. Să te „lipeşti“, adică, de o vedetă deja constituită. Dacă, din contră, vrei să „faci“ p

Aşa cum spuneam în articolul de săptămîna trecută, principala activitate a delegaţilor sosiţi la Erevan, la mijlocul lunii iunie, pentru a lua parte la cel de-al 25-lea Congres Mondial al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT/ IATC, conform acronimului francofon sau celui anglofon), a fost, dincolo de alegerea, pentru doi ani, a conducerii organizaţiei, dezbaterea.

Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (prescurtat, AICT sau IATC, după cum iniţialele provin de la numele franţuzesc sau de la cel englezesc al organizaţiei) este, pentru teoreticienii scenei de pretutindeni, cam ceea ce este pentru practicieni UTE (Uniunea Teatrelor din Europa, de sorginte franceză) – sau ETC (Convenţia Teatrală Europeană, născocită de anglofoni)

Începutul verii aduce cu sine, printre multe alte bucurii, şi sfîrşitul anului şcolar. Îmi amintesc, cu oarecare nostalgie, de vremurile cînd importanţa capitală a carnetului de note, a diplomelor, a examenelor (mai exact, a rezultatului lor), a mediilor, a sutimilor şi a altora de acest fel scădea brusc sub adierea atît de îndepărtată, încă, dar atît de insistentă a vacanţei, cu valurile, nisipul şi discotecile ei ori, dimpotrivă, cu brazii, stîncile şi cabanele ei – refugii din calea oricăror

Care este rostul teatrului – acum şi în viitor? Să se adreseze, cum se zicea pe vremuri, unor mase largi, ori să comunice cu un număr restrîns de privitori? Ce cîştigă şi ce pierde el, într-un caz şi în celălalt?

Pentru un cronicar, avantajul de a nu vedea un spectacol la premieră constă într-o receptare a respectivului spectacol cumva mai autentică, mai apropiată de viaţa normală a faptului artistic, viaţă care, dacă primeşte „botezul“ în seara cu invitaţii (pluralul de la invitaţie) şi morgă critică, se desfăşoară ulterior în seri obişnuite, cu public obişnuit.