Solo coral pentru violoncel
Hotărît lucru, teatrului românesc începe să i se întoarcă norocul! Unele spectacole arătau, încă dinspre sfîrşitul anului trecut, semnele unei creativităţi redeşteptate, cînd ezitant, cînd mai decis, în zonele de „acţiune“ ale regizorilor-artişti, singurii pe care scena autohtonă poate conta spre a renaşte. Aceşti regizori-artişti au de făcut, de voie-de nevoie, pe lîngă munca lor specifică, şi operă de pedagogie, ba chiar şi voluntariat managerial. Dar, în ultimii cam trei ani, parcă şi învăţămîntul teatral a mai deschis ochii asupra realităţii, ajungînd să pună în circulaţie chiar şi cîte doi absolvenţi utilizabili pe promoţie (!); or, cu un tînăr cît de cît şcolit, în distribuţie, un regizor-artist se poate încumeta la multe. Mai complicat e cu organizarea teatrelor; dar, dacă e dotat cu glas puternic şi cu nervi buni, regizorul-artist poate spera să aibă producţia gata, chiar şi cu două zile înainte de premieră! Altfel spus, e de bine.
Probabil că exemplul cel mai convingător îl furnizează „Bulandra“, unde, la cîteva zile una după alta, două montări au pus pe drumuri înzăpezite tot Bucureştiul teatral. Despre una dintre ele (Îngroapă-mă pe după plintă, la Izvor) am vorbit recent. Cea de-a doua (la Grădina Icoanei) este Ivanov de Cehov, în regia lui Andrei Şerban.
Într-o frumoasă conferinţă ţinută la TNB, chiar în preajma premierei, regizorul a explicat de ce, în ultima vreme, cu scurte popasuri prin alte teritorii dramaturgice (Shakespeare, bunăoară, tot la „Bulandra“), revine, iar şi iar, la Cehov. Nu voi relua aici motivele sale; nu aş avea nici precizia, nici subtilitatea cu care a vorbit artistul, izbutind să lumineze, cu vorbe simple, un univers ce pare atît de misterios. Am să încerc să sugerez, doar, ceea ce cred că am înţeles, evocînd, atît cît pot, spectacolul.
Scena, deschisă pe întreaga ei lăţime şi adîncime („spaţiul scenic“: Octavian Neculai), e podită cu scînduri de lemn crud şi poartă elemente minime de „decor“ (un pian, o canapea, două-trei fotolii), devenind o imensă cutie de rezonanţă pentru glasurile actorilor, „metalizate“ de microfoanele suspendate, şi, totodată, pentru paşii lor, voit febrili. Lumea sonoră a spectacolului, amplificată, uneori, nemăsurat, capătă un fel de autonomie care, la început, uimeşte, ba chiar irită, pentru a ajunge treptat insesizabilă, aşa cum a ajuns, pentru noi toţi, vacarmul cotidian în mijlocul căruia trăim. În această cacofonie neistovită, nimeni nu ascultă pe nimeni; cu cît mai aprig îşi declară unul celuilalt sentimente nobile şi porniri generoase, cu atît mai greu se aud unul pe celălalt; de pildă, doctorul Lvov (probă de foc pentru foarte tînărul Alexandru Pavel, trecută cu admirabilă stăpînire de sine) şi Anna Petrovna, soţia evreică şi ftizică a lui Ivanov (ocazie pentru Mirela Oprişor de a dovedi că premiul luat cîndva la Gala Tînărului Actor desemna o certitudine reconfirmată acum cu brio); sau Ivanov însuşi (Vlad Ivanov a intrat ezitant în rol, la reprezentaţia văzută de mine, pentru a evolua pînă la nuanţe infinitezimale în dialogurile din partea a doua) şi prietenul lui, Lebedev, viitor socru in spe (excepţional, Cornel Scripcaru); sau acelaşi Ivanov şi adolescenta Saşa (Ioana Anastasia Anton dînd o nouă interpretare de forţă), puştoaica exaltată care ţine cu orice preţ să-l „salveze“ pe acest „om fără calităţi“, chiar şi fără voia lui. Ca toate personajele cehoviene, şi eroii acestei piese de tinereţe (1886) a modestului doctor îşi strigă din răsputeri iubirea, o iubire „din cap“ (şi, în cel mai bun caz, din glande), care lasă pe dinafară inima, unde numai pustiul, vidul, golul, plictisul sînt vii. Mai mult aici decît în celelalte piese, mai elaborate, poate (sau doar mai familiare nouă şi, de aceea, adresîndu-se unei sensibilităţi oarecum tocite), replicile au o directeţe, o sinceritate de o cruzime atît de sălbatică încît efectul lor este de bisturiu plimbat pe nervul deschis: ne privim şi ne ascultăm pe noi înşine în cutare sau cutare „situaţie de viaţă“ minţind, exagerînd, falsînd, falsificînd(u-ne) ca să obţinem un strop de atenţie, un dram de înţelegere, o coajă de (auto)consideraţie, o fărîmă de stimă şi, mai ales, oricum, cu orice preţ, o frîntură de iubire. Şi sîngerăm ascuns. Doctorul Cehov nu oblojeşte, nu pune plasturi; dezinfectează doar, cu zîmbetul lui timid şi sardonic, şi, împreună cu Andrei Şerban, ne obligă să nu întoarcem capul. Nici de la ticăloşia sublimă a contelui Şabelski (incredibil şi impecabil, Victor Rebengiuc – din nou!), nici de la versatilitatea descreierată a lui Borkin (Marius Manole, uşor supraturat, cînd l-am văzut eu), nici de la meschinăria stelară a Zinaidei Savişna (Manuela Ciucur, într-o surprinzătoare compoziţie), nici de la prostia galactică a Babakinei (Ana Ioana Macaria, foarte precisă), nici de la cupiditatea peţitoarei (Dana Dogaru), sau de la obsesia agresivă a lui Kosîh (Radu Amzulescu), sau de la tembelismul curat al lui Dudkin (Marius Chivu). Foarte bine „îmbrăcate“ de scenografa Carmencita Brojboiu, toate aceste apariţii neverosimile şi perfect realiste alcătuiesc un cor de solişti al cărui acord fin se va realiza, neîndoielnic, în reprezentaţiile viitoare (spectacolul a fost lucrat în circa o lună!), dar al cărui sunet de fond, clar, adînc şi vibrant precum al violoncelului ce rămîne, abandonat, în prim-plan, vrăjeşte de pe-acum urechea.
„Ivanov de Cehov“, scrie pe coperta excelentului caiet-program, conceput de regizor şi de Dana Dima; şi, un pic mai jos: „de Andrei Şerban“. Rar am văzut inscripţie care să descrie mai exact un spectacol.
Alice Georgescu este critic de teatru.
