Scena dansului

Sylvie Guillem este Cavaler al Legiunii de Onoare, Ofiţer al Ordinului Naţional de Merit, Ofiţer al Artelor şi Literelor şi Comandor Onorific al Imperiului Britanic. Aproape că nu-ţi vine să crezi, privindu-i trupul fragil, aproape transparent, că poate susţine atîtea onoruri; pe scenă, însă, această fostă „stea a baletului“ Operei din Paris (părăsită în 1988), pentru care Maurice Béjart, Jerome Robbins ori Mats Ek au creat coregrafii speciale, e atotputernică şi invincibilă: la 45 de ani, dansează, cu o perfecţiune cumva nepămînteană, pe muzici „moderne“ (Carlos Montoya, Andy Cowton), stări de spirit, senzaţii trecătoare, sentimente veşnice. Baletul clasic şi-a pus definitiv amprenta asupra mişcărilor ei, dînd pînă şi celor mai mici gesturi o frumuseţe care tulbură adînc. Alături de ea, Russell Maliphant, mai atletic şi mai conceptual (nu se ceartă!), îşi interpretează propriile coregrafii cu o detaşare senină, unind forţa şi subtilitatea. Aşa s-au înfăţişat cei doi artişti într-un scurt turneu bucureştean, organizat sub egida „Întîlnirilor JTI“, cu Push, una dintre cele mai recente creaţii ale lor, produsă, în 2005(!), pentru Sadler’s Wells de la Londra. 

Adusă în (în timpul?) Festivalul(ui) Naţional de Teatru, de Consiliul Britanic, trupa londoneză StopGAP este – cum spune „fluturaşul“ de prezentare – una dintre puţinele care „numără printre colaboratorii săi şi dansatori cu dizabilităţi“. Sinceră să fiu, nu ştiam (şi nici nu-mi închipuiam) că pot exista astfel de trupe şi, mai ales, astfel de dansatori. Am văzut teatru folosind asemenea interpreţi (spectacolele lui Pippo Delbono), dar convenţia dramatică e diferită, are alte reguli şi urmăreşte alte scopuri. A face dans atunci cînd nu (mai) eşti stăpîn pe toate părţile corpului tău pare în cel mai bun caz un nonsens; în cel mai rău, inevitabila doză de senzaţional riscă să transfere o tentativă de acest gen pe tărîmul corectitudinii politice a neo-umanitarismului la modă (vezi contingentele de filmuleţe americane happy ending), ce face apel la toleranţa noastră, închizînd scurt gura pretenţiilor estetice. M-am dus cu o sumedenie de reţineri „principiale“ la spectacolul intitulat Trespass (pînă şi titlul îmi suna suspect!), alcătuit din două părţi, „Within/Înăuntru“ (coregrafia: Thomas Noone, muzica: Pedro Navarrete) şi „Splinter/Frîngerea“ (coregrafia: Rob Tannion, muzica: Jim Pinchen). 

Nimic mai puţin morbid, nimic mai puţin plîngăreţ decît acea reprezentaţie – şi nimic în ea care să solicite compasiunea tîmpă. Cinci tineri interpreţi (din păcate, nu am găsit nicăieri numele lor), doi băieţi, dintre care unul cu (aparent) sindromul Down, şi trei fete, dintre care una, în scaun cu rotile – că nu-şi putea mişca într-a-devăr picioarele mi-am dat seama abia după un timp, deoarece braţele, trunchiul şi chipul ei erau atît de expresive încît mersul devenea un amănunt dispensabil. A fost, altfel spus, un spectacol de dans modern (cu discrete elemente teatrale) absolut „normal“ şi, din punct de vedere calitativ, absolut stimabil. 

László Béres a urmat Regia de teatru la UNATC Bucureşti şi este, în prezent, directorul teatrului Figúra Stúdió din Gheorgheni. Acolo se şi desfăşoară, o dată la doi ani, un festival intitulat „TeatruDansMişcare“, ce capătă un contur artistic tot mai puternic (la ultima ediţie a adus din străinătate cîteva nume mari), stimulînd, implicit, şi trupa în această direcţie. Aici Béres a montat, în urmă cu un an şi ceva, dacă nu mă înşel, Yerma de Federico García Lorca, piesă reluată de curînd la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, într-o formulă net diferită, pare-se (nu am văzut versiunea „princeps“). Recurgînd la colaborarea unui foarte bun „dramaturg“, Ildikó Zrínyi-Ungvári, şi a unui excelent coregraf, Lóránt András – actor „la bază“, lucru deloc lipsit de importanţă –, regizorul a imaginat povestea Yermei, femeia ce tînjeşte după un copil pe care nu-l poate avea din cauza infertilităţii soţului, într-o insolită formulă de teatru-dans, formulă dovedită a fi de succes, în cazul său, printr-o mai veche producţie: Legături de sînge după Ramón del Valle-Inclán (din cîte ştiu, singura prezenţă pe o scenă din România a acestui prolific şi bizar autor spaniol). Mentalitatea rurală hispanică, prezenţă insistentă în teatrul lui García Lorca, prinde formă, datorită scenografiei semnate de Judit Kóthay Dobre, în culorile dragostei şi morţii (roşu-sînge, negru), dominantele acestui spaţiu arid, arzător şi sălbatic, iar excepţionala coregrafie a lui Lóránt András, stilizînd „teatral“ dansul flamenco, imprimă spectacolului o vigoare unică. Excepţională se dovedeşte şi distribuţia montării, în frunte cu Isabela Neamţu (Yerma), Cezar Antal şi Horia Suru, secondaţi de Andreea Gavriliu, Lucreţia Mandric, Nora Covali, Ecaterina Hâţu şi Loredana Grigoriu; mă văd obligată să omit numele celorlalţi interpreţi, deşi toţi merită fără rezervă laude pentru neobişnuita lor performanţă, deopotrivă actoricească şi coregrafică.  

Alice Georgescu este critic de teatru.