Nelămuriri de telespectator
Din păcate, anul acesta nu am ajuns la Festivalul de teatru de la Avignon. De fapt, corect ar fi să spun nici anul acesta: fiindcă nu-mi dă mîna să merg acolo „pe cont propriu“, cum se zicea pe vremuri la mare despre turiştii non-sindicalizaţi, mă resemnez, de o bucată de vreme, să iau contact cu evenimentul stînd în faţa televizorului. Desigur, atunci cînd pot şi acolo unde găsesc televizor „branşat“. Nu sînt, cred, nici zece ani de cînd aproape orice canal franţuzesc prins în Elveţia mea de vacanţă făcea treaba la perfecţie, furnizînd zilnic informaţii despre festival, comentarii şi reportaje de la faţa locului, în ritm cel puţin bisăptămînal, precum şi un număr de transmisiuni directe pe deplin edificatoare; din ediţia ce s-a încheiat acum circa zece zile am prins, pe France 2, spectacolul de închidere, practic, a festivalului in – Richard al II-lea de Shakespeare –, ratînd doar o unică altă legătură directă cu Palatul Papilor, parcă pe ARTE, unde aş fi putut vedea spectacolul inaugural al selecţiei oficiale (cu un titlu prea lung ca să-l ţin minte şi pe care, neavînd momentan acces la Internet, trebuie să-l las deoparte), o montare cu cîntec în toate sensurile cuvîntului, semnată de elveţianul Christoph Marthaler, unul dintre „artiştii asociaţi“ la Avignon 2010. Aici, trebuie să ofer cîteva detalii organizatorice despre acest festival – cel mai mare din lume, spun francezii, unul dintre cele mai mari, admite lumea –, cu o istorie deopotrivă simplă şi complicată, cu o fizionomie dublă (deoarece zonei tradiţional dedicate teatrului de repertoriu i s-a adăugat o zonă „liberă“ unde bulevardul coexistă în linişte cu underground-ul), cu un renume, în sfîrşit, datorat în egală măsură cantităţii şi calităţii producţiilor participante, aspectului de burg medieval al oraşului şi numelor sonore ale artiştilor care ajung pe marea scenă din Curtea de onoare. În ultimii cinci ani, în fruntea acestei uriaşe maşinării teatrale s-au aflat nu unul (cum e obiceiul), ci doi conducători – Hortense Archambault şi Vincent Baudriller – ambii de meserie operatori culturali şi care, în chip de inovaţie a mandatului lor (încheiat chiar în 2010), şi-au asociat, la fiecare ediţie, unul sau doi creatori (desemnaţi drept „artist asociat“), cărora le revine atît gloria de a-şi etala un număr de opere proprii pe parcursul festivalului, cît şi mizeria de a gira – nu e prea clar dacă şi a efectua concret – întreaga selecţie a acestuia. Este vorba, repet, despre festivalul originar, festivalul in, întrucît „celălalt“, festivalul off, aproximativ simultan ca interval de desfăşurare, nu impune restricţii de nici un fel. Şi amintesc din nou că, din păcate, teatrul românesc nu a ajuns, cel puţin în ultimii douăzeci de ani, decît de două sau trei ori la Avignon in, toate celelalte mult-trîmbiţate, în presa autohtonă, preze-nţe la „eveniment“ constînd în turnee (generalmente, improvizate) la Avignon off. Nu spun că această situaţie este imputabilă (numai) teatrelor noastre şi artiştilor noştri; festivalul francez – „programatorii“ săi, mai bine zis – sînt de blamat în egală măsură. Dacă nu mai mult.
Scriind anul trecut (în aceleaşi condiţii) despre Avignon, observam, de exemplu, că spectacolul Kasimir şi Karoline de Ödön von Horváth, al unui teatru flamand şi al unui regizor olandez ale căror nume nu mi le mai amintesc, nu ar fi avut absolut nimic de datorat unui spectacol cu aceeaşi piesă, produs, tot anul trecut, de compania maghiară a Teatrului de Stat din Oradea şi de regizoarea Anca Bradu. Şi mai observam că articolele ziariştilor prezenţi în persoană la festival, articole conspectate pe Internet, exprimau faţă de reprezentaţia în chestiune aceleaşi rezerve ca şi ale mele, care o văzusem la televizor. Am încercat acelaşi exerciţiu şi acum.
Surpriza a fost că situl festivalului nu inclusese, pînă la data ultimei consultări (acum două zile), nici-un „ecou“ publicistic. Drept este că o „căutare avansată“ întreprinsă prin cuvintele-cheie Avignon 2010-spectacole-presă a dat, la rîndul ei, un număr neaşteptat de mic de rezultate. Cît despre spectacolul „meu“ – La tragédie du roi Richard II d’Angleterre (Tragedia regelui Richard al II-lea al Angliei) de Shakespeare, în regia lui Jean-Baptiste Sastre, producţie a festivalului –, opiniile erau împărţite între „superb“ şi „dezamăgitor“ (ultimele precumpăneau), mai toţi colegii cronicari povestind pe larg piesa, retradusă pentru ocazie (într-un limbaj modern, oarecum sec, dar pregnant), descriind în două vorbe decorul şi extaziindu-se la unison în faţa interpretului rolului titular, Denis Podalydès; dintre ceilalţi actori – mulţi şi, majoritatea, foarte buni – erau amintiţi numai doi sau trei, caracterizaţi fie prin „provenienţă“ („de la Comedia Franceză“), fie prin vreun detaliu „picant“ ca, de pildă, faptul că omul respectiv e (şi) scriitor sau că a înlocuit în ultima clipă pe altcineva. Personal, aş fi vrut să aflu despre acest spectacol – pe care l-am urmărit cu interes enorm la început pentru ca să adorm spre final – dacă stilul de joc (violent, abrupt, cumva expresionist) este tipic mizanscenelor regizorului; sau cine este (şi, ca să zic aşa, de ce) interpreta, în travesti, a rolului Mowbray, interpretă care mi s-a părut excelentă; sau care e rostul păpuşii în mărime naturală din decor. N-am reuşit.
După cum nu am reuşit – dar asta e altă poveste – să găsesc nicăieri vreo semnalare a evenimentului despre care unele ziare ale noastre şi comunicatele Institutului Cultural Român de la Paris vorbeau pe larg: „celebrarea“ României (a teatrului românesc adică) la Avignon. Oare numai fiindcă n-am fost la faţa locului...?
Alice Georgescu este critic de teatru.
