Pentru că promisesem, la „săptămînizarea“ rubricii, să mă ocup constant de spectacolele din repertoriul teatral curent, revin acum, după o întrerupere provocată de popasul pe la diferite festivaluri, la comentariul propriu-zis, „activ“. Deşi despre festivaluri va mai veni vorba – fatalitate!
Aşa cum am mai avut ocazia să remarc înăuntrul acestei rubrici, tema reprezentării scenice a dramaturgiei naţionale este una perenă, eternă, imuabilă, inamovibilă, inatacabilă şi inalienabilă. Nici nu mai este, de fapt, o temă; e o fatalitate.
Am scris, în ultimele două săptămîni, numai despre acest eveniment – sau numai despre Shakespeare. O fac şi în numărul de faţă, pentru ultima oară (în acest an!), simţind de pe acum amărăciunea despărţirii.
Despre Shakespeare însuşi, mai apoi. Oricît ar fi de frecvent montat (şi este), acest extraordinar autor rămîne inepuizabil, iar intrarea pe teritoriul lui, indiferent că se petrece cu instrumentele cercetătorului, ale creatorului sau ale spectatorului obişnuit, continuă să producă revelaţi.
La prima vedere, ideea lui Emil Boroghină, directorul festivalului craiovean şi al Fundaţiei Shakespeare pe care festivalul se sprijină (în echilibru foarte fragil) ca structură organizatorică, este în acelaşi timp originală şi riscantă.
Ce ar mai fi de spus despre Gala Premiilor UNITER 2010? Că farmecul amfitrionului Ion Caramitru a depăşit vestimentaţia sa „nonconformistă“ (unde e smochingul de-anţărţ?), că momentul comemorării artiştilor dispăruţi era mai bine plasat altădată, la început (durerea îi uneşte pe oameni), că „momentele artistice“ au avut calitate, dar nu şi strălucire, că, în sfîrşit, clipurile tv au fost, parcă, mai îngrijite.
Recenta participare la un juriu teatral mai mărunţel mi-a înlesnit reluarea contactului (pe care, în chip cît se poate de voluntar, îl cam pierdusem în ultima vreme) cu scenele din Capitală şi din ţară şi cu – implicit – repertoriul lor, cum ar veni, normal.
Victor Ioan Frunză este un regizor care iscă, pretutindeni pe unde trece, furtuni – organizatorico-administrative, tehnice, artistice ori toate la un loc. Existenţa lui într-un teatru, la lucru, nu rămîne niciodată neobservată; începînd cu portarul şi sfîrşind cu directorul, toată lumea află repede că în acel teatru nimic nu va mai fi la fel, măcar atîta vreme cît va dura facerea spectacolului.
De acum înainte, această rubrică (al cărei titlu rămîne, deocamdată, neschimbat) va apărea în fiecare săptămînă şi va conţine observaţii aplicate asupra spectacolelor din repertoriul curent al teatrelor din Bucureşti şi din restul ţării. Eventual, cititorii ei vor putea deduce dacă e cazul să bată drumul pînă la cutare sală ori nu.
Primăvara astronomică a sosit, în fine; altminteri, la data cuvenită, aşa că, teoretic, nu prea avem de ce ne plînge. Ba chiar şi-a făcut o intrare în scenă spectaculoasă (fiindcă sîntem la acest capitol, trebuie spus, pentru „laici“, că, în teatru, intrarea în şi ieşirea din scenă constituie momentele-cheie ale „prestaţiei“ unui actor, mic truc pe care junii servanţi ai Thaliei nu îl apreciază îndeajuns – şi rău fac), depăşind cu mult – cu vreo şapte-opt grade Celsius, mai exact – aşteptările „
Din punctul de vedere al momentelor sale „fierbinţi“, viaţa teatrală românească poate fi temeinic invidiată nu doar pe plan regional, ci şi la nivel continental: nu sînt multe ţările care să aibă premii destinate special scenei, acordate de profesionişti şi înmînate cu mult fast într-o ceremonie transmisă în direct, la oră de vîrf, de televiziunea de stat, după cum nu sînt destule nici acelea care să aibă un festival de cuprindere naţională şi ambiţii internaţionale şi al cărui afiş să trezească
De curînd, Teatrul Naţional din Bucureşti şi Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ (care funcţionează în dîra „navei-amiral“ a scenei româneşti, dar încearcă să nu servească doar interesele TNB) au convocat dramaturgi, critici, regizori, directori de teatru, actori şi – vorba lui Caragiale – cît public a mai putut încăpea în mica Sala 99 a instituţiei, pentru a dezbate chestiunile fierbinţi ale dramaturgiei autohtone, pornind de la un spectacol-lectură cu textul cîştigător al ediţi
Istoria culturii şi civilizaţiei ne învaţă că, dintotdeauna, omenirea (şi oamenii) a(u) avut, în preajma cifrelor rotunde ale calendarului, deopotrivă trăiri extreme şi frisoane prospective, de parcă cele două sau trei zerouri terminale ar induce (prin perfecţiunea lor formală şi prin asemănare, probabil, cu organul văzului sau, cine ştie, cu gura atrăgător-ameninţătoare a fîntînii) puteri divinatorii şi fiori ero(t)ico-thanatici străini figurilor matematice mai contorsionate.
Să batem cîmpii (de umplutură)...
...chiar dacă se află sub troiene, chiar dacă ne îngheaţă picioarele, chiar dacă am obosit, chiar dacă ne-am plictisit, chiar dacă ne dor ochii de-atîta alb, care nu e întotdeauna (sau nu e numai) simbolul purităţii şi al nevinovăţiei, ci şi, în context teatral-scriitoricesc, al lipsei de inspiraţie şi al lipsei de nuanţe, ba uneori chiar al lipsei de talent.
Pentru că, din cîte am aflat, tradiţia permite, ba chiar recomandă prelungirea perioadei de urături, felicitări, firitisiri şi doriri de bine încă vreo trei săptămîni după Revelion (la urările de rău sezonul este, pare-se, deschis în permanenţă), profit de ocazie spre a prelungi şi eu puţin atmosfera sărbătorească şi a încerca să strecor, printre virusurile gripei acesteia foarte porcine, o sumă de gînduri bune către o sumă de oameni. La urma urmei, nu strică să punem în circulaţie energie pozit
Pentru că în 1989 s-au întîmplat în Europa o mulţime de lucruri ce au schimbat viaţa popoarelor şi, mai ales, a indivizilor într-un mod de care (spre norocul sau spre ghinionul nostru) încă nu ne dăm seama pe deplin şi pentru că indivizii dar, mai ales, popoarele au (în Europa, oricum) o adevărată manie a jubileelor „rotunde“, de cîteva luni încoace o avalanşă de invitaţii, convocări, propuneri şi sugestii la şi pentru festivaluri, colocvii, conferinţe, simpozioane, „evocări“ sau simple articole
La o reflecţie atentă - noroc că, în general, ne abţinem de la aşa ceva -, profesia de critic de teatru apare ca o bizarerie perfectă: unor oameni care "fac totul" pentru a-şi convinge semenii de real...
