Semnale pentru viitor

La fel ca şi anul trecut, Gala Premiilor UNITER, ediţia 2010 (care a „luat în vizor“ producţia scenică din 2009), s-a desfăşurat într-un studiou al Televiziunii Române cîndva „libere şi independente“. Asta pentru că TVR, care figurează în toate materialele publicitare ale Galei ca „partener“, cere, pentru a deplasa un car destinat preluării spectacolului din (să zicem) sala Teatrului Naţional din Bucureşti, o sumă imposibil de plătit, în aceste vremuri de criză, de UNITER. Şi atunci Gala se înghesuie, cu căţel şi purcel – premianţi, nominalizaţi, prezentatori ai premianţilor, înmînători de premii, jurii, sponsori, organizatori, oaspeţi –, într-un spaţiu relativ mic şi aflat în afara drumurilor obişnuite ale mergătorilor la teatru, un spaţiu rigid şi rece, pe care nici imaginile de mari actori proiectate pe ziduri nu l-au putut încălzi îndestul. Dacă, măcar, studioul cu pricina ar servi teatrului de televiziune, specie de spectacol faimoasă în România acum cîteva decenii şi numărînd capodopere de care mulţi îşi amintesc şi astăzi, tot ar fi bine; deocamdată, specia, a cărei revivificare fusese solemn promisă de către PDG-ul Alexandru Sasu la Gala de anul trecut, a expiat în pace, iar distincţia care îi recompensa exemplarele cele mai reuşite a dispărut din nomenclatorul Premiilor UNITER.

În fine, important este că – unde-neunde, cum-necum – Gala a avut loc, întrucît supravieţuirea ei acum, la a 18-a ediţie şi la aniversarea a 20 de ani de existenţă ai Uniunii Teatrale din România, a stat o vreme în cumpănă. De vină fiind, desigur, banii (adică, lipsa lor), dar şi o anumită senzaţie generală de insatisfacţie produsă de... Greu de precizat. Evident, întotdeauna şi pretutindeni unde este vorba de premii şi premianţi – cu atît mai mult în artă – nemulţumirile abundă. În speţă, artiştii care rămîn în afara nominalizărilor sînt nemulţumiţi că au fost „neglijaţi“, nominalizaţii sînt nemulţumiţi că nu iau direct premiul, nominalizaţii nepremiaţi sînt nemulţumiţi fiindcă... oameni sînt şi nu se pot bucura că pierd ş.a.m.d. Singurii care par să nu aibă motive de insatisfacţie sînt premianţii, dar... Am asistat, şi în ediţiile trecute ale Galei, şi acum, la unele discursuri uimitoare, dezolate şi dezolante, exprimînd frustrări şi complexe de nebănuit. Sigur, necazurile personale şi profesionale ale „slujitorilor scenei“ sînt uneori mari şi adeseori justificate. Atîta doar că nu seara Galei este momentul şi locul cel mai potrivit pentru a le exprima. O filipică admirabilă în sine la adresa legislatorilor poate suna, în context, ca o jeluială lipsită de sens şi demnitate. Tot aşa, o expunere judicioasă a propriilor merite nerecunoscute sau insuficient răsplătite capătă, emisă de la microfonul festiv, iz de acreală stătută sau, în cel mai bun (!) caz, de paranoia tristă. Pur şi simplu, nu se potriveşte. Tot astfel cum stilul, chipurile, dezinvolt al cîte unui premiant, care apare pe scenă cu mîinile în buzunare, în blugi peticiţi şi pulover, şi molfăie un „Mulţumesc“ plictisit poate compromite buna-dispoziţie a întregului auditoriu. Premiile nu pot fi date cu forţa: cine se simte jignit de o distincţie are oricînd libertatea s-o refuze; dacă, însă, hotărăşte să o accepte, o doză minimă de civilitate i-ar impune să se acomodeze condiţiilor în care se petrece remiterea ei. Ce-i drept, însă, civilitatea este, pe teritoriul naţional, în scădere vertiginoasă, mai ceva decît numărul copacilor din păduri.

În ansamblu, Premiile UNITER nu pot fi mai „izbutite“ decît realitatea cotidiană a spectacolelor, regiei, actoriei etc. vizibile pe scenele patriei. Important este ca ele să nu contrazică această realitate – ori, măcar, să o denatureze cît mai puţin. Întrucît, în ultimele luni, am frecventat cu multă prudenţă oferta teatrală, nu pot face consideraţii asupra justeţei ca atare a nominalizărilor, respectiv a premiilor; din ceea ce ştiu, cred însă că juriul „final“ – actriţa Valeria Seciu, regizorul Cornel Todea, scenograful Mihai Mădescu, criticii Marina Constantinescu şi Florica Ichim – a judecat, în ansamblu, corect. Motivele mai adînci ale stării generale de nemulţumire în raport cu Gala trebuie căutate, aşadar, altundeva. Ca paliativ, o regîndire a sistemului de selecţie (pe care îl reprezintă, implicit, nominalizările) ar da, poate, unele rezultate.


Ce ar mai fi de spus despre Gala Premiilor UNITER 2010? Că farmecul amfitrionului Ion Caramitru a depăşit vestimentaţia sa „nonconformistă“ (unde e smochingul de-anţărţ?), că momentul comemorării artiştilor dispăruţi era mai bine plasat altădată, la început (durerea îi uneşte pe oameni), că „momentele artistice“ au avut calitate, dar nu şi strălucire, că, în sfîrşit, clipurile tv au fost, parcă, mai îngrijite. Iar dacă citim prospectiv cele două episoade eroi-comico-dramatice de la începutul şi sfîrşitul serii – doi domni neatenţi au căzut, îmbrăcaţi frumos, cum erau, într-un bazin decorativ din holul TVR, murîndu-se pînă la piele – ar trebui să conchidem că Gala 2011 făgăduieşte prosperitate şi belşug. În teatru, superstiţiile sînt luate foarte în serios.

Premiile UNITER:
Debut: Crina Semciuc – Lena, Leonce şi Lena (Teatrul de Comedie); Scenografie: Iuliana Vâlsan – Herr Paul (Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ); Actor în rol secundar: Vlad Ivanov – Doctorul, Un duel (Teatrul Naţional Bucureşti); Actriţă în rol secundar: Ana Ciontea – Maria (acelaşi spectacol); Actor în rol principal: George Mihăiţă – Alexandr Tarasovici Ametistov, Casa Zoikăi (Teatrul de Comedie); Actriţă în rol principal: Virginia Mirea – Zoia Denisovna Pelţ (acelaşi spectacol); Regie: Alexandru Dabija, Pyramus & Thisbe 4 you (Teatrul Odeon); Spectacol: Rosencrantz şi Guildenstern sînt morţi (Teatrul Maghiar „Csiky Gergely“, Timişoara); Teatru radiofonic: Despre senzaţia de elasticitate cînd păşim peste cadavre de Matei Vişniec (regia: Mihai Lungeanu – SRR).