20/20 - un spectacol al teatrului Yorick Studio

Pentru că în 1989 s-au întîmplat în Europa o mulţime de lucruri ce au schimbat viaţa popoarelor şi, mai ales, a indivizilor într-un mod de care (spre norocul sau spre ghinionul nostru) încă nu ne dăm seama pe deplin şi pentru că indivizii dar, mai ales, popoarele au (în Europa, oricum) o adevărată manie a jubileelor „rotunde“, de cîteva luni încoace o avalanşă de invitaţii, convocări, propuneri şi sugestii la şi pentru festivaluri, colocvii, conferinţe, simpozioane, „evocări“ sau simple articole brodează în jurul numărului 20: cum era acum 20 de ani, cum a fost acum 20 de ani, cum eram noi acum 20 de ani, cum a evoluat teatrul (filmul, literatura, sănătatea, viaţa, moartea) în ultimii 20 de ani – şi aşa mai departe. Este, fireşte, un prilej de rememorări şi bilanţuri. La capătul lor nu te simţi întotdeauna vesel şi, uneori, nici măcar binedispus. Însă, fie şi aşa, operaţiunea e necesară; în unele cazuri, probabil, chiar salutară.

Ediţia 2009 a Festivalului de dramaturgie contemporană de la Budapesta a avut printre invitaţii „performanţi“ un spectacol intitulat 20/20 şi produs de un mic teatru independent de la Tîrgu-Mureş, pe nume Yorick Stúdió. Titlul spectacolului reproduce o formulă fizico-medicală indicînd acuitatea vizuală perfectă – altfel spus, normală –, iar îndărătul lui se ascunde o tentativă (singura, după ştiinţa mea, din România, alături de Spovedanie la Tanacu a lui Andrei Şerban) de teatru documentar, adică de teatru pornind de la fapte reale „controversate“, pe care caută să le explice ori, cel puţin, să le expună coerent. Faptele reale au fost de astă dată unele nu doar controversate, ci şi extrem de sensibile: ciocnirile sîngeroase dintre etnicii români şi cei maghiari de la Tîrgu-Mureş, din martie 1990. Cuvîntul „sîngeros“ nu are, aici, rolul unui epitet ornant; este mai degrabă o definiţie: acum aproape 20 de ani, în primele săptămîni ale proaspăt cîştigatei noastre libertăţi de gîndire, exprimare şi sistem, două grupuri de oameni care pînă atunci trăiseră împreună (sau, măcar, se suportaseră reciproc) fără probleme s-au bătut între ele pînă la sînge. De ce? Răspunsul la această întrebare cît se poate de simplă nu a fost dat, în chip convingător, nici pînă astăzi – aşa cum încă mai aşteaptă răspuns şi alte întrebări, la fel de simple, născute din întîmplările de acum 20 de ani.

Bineînţeles, acolo unde anchetatorii, investigatorii, istoricii, ziariştii şi alţi depozitari profesionişti ai adevărului nu au reuşit să se descurce, nici artiştii nu puteau face prea mult. Echipa de la Yorick, coordonată de regizoarea şi autoarea dramatică Gianina Cărbunariu şi incluzînd (intenţionat sau nu) în proporţie aproape egală reprezentanţi ai ambelor seminţii cîndva beligerante, a pornit în căutarea explicaţiilor sale, asemenea predecesorilor, solicitînd întrevederi persoanelor nu doar susceptibile să deţină infor-maţii, ci şi dornice să le transmită. Aici a fost, din cîte am înţeles, partea cea mai grea a muncii lor: oameni care au trăit acele vremuri (ba chiar au participat nemijlocit la acele ciocniri) există, încă, destui, numai că ei refuză să-şi amintească şi, oricum, refuză să vorbească. Nu cu ostilitate, nu cu mînie, nu cu ranchiună. Cu un fel de stînjeneală. Cu un fel de tristeţe. „De ce să mai răscolim trecutul? Să lăsăm ce-a fost...“ – aceste fraze reveneau, chiar dacă nu cu aceleaşi cuvinte, ca un fel de refren în povestirile pe multe voci din spectacol. Voci vorbind în română, în maghiară, în engleză şi în franceză într-un „cor“ aproape neverosimil, care încerca să comunice în graiuri diferite aceleaşi spaime şi aceleaşi speranţe.

În cele din urmă, în faţa dificultăţii de a reconstitui faptele exclusiv prin mărturii, componenţii echipei – actorii Virgil Aioanei, Kelemen Barna Bányai, Katalin Berekméri, Carmen Florescu, Mădălina Ghiţescu, András Korpos, Rolando Matsangos, Aba Sebestyén (conducătorul Studioului Yorick), Cristina Toma şi Klára Tompa, artista plastică Maria Drăghici (autoarea scenografiei) şi criticul Kinga Boros (pe post de colaborator la dramaturgia spectacolului şi traducător), alături, cum spuneam, de Gianina Cărbunariu – au completat lacunele de informaţie „obiectivă“ cu propriile amintiri şi cu propriile simţăminte. Erau pe-atunci, cu toţii, copii. Ce pare să explice, pentru ei, inexplicabilele întîmplări de acum 20 de ani este în primul rînd lipsa interesului pentru „celălalt“ şi recursul comod la otrăvitoarele clişee generalizatoare pe care le cunoaştem atît de bine şi le folosim atît de des: „românii sînt hoţi“, „ungurii sînt îngîmfaţi“, „ruşii sînt beţivi“, „englezii sînt violenţi“, „francezii sînt şovini“.

Nu ştiu cum a fost primit spectacolul „la el acasă“, la Tîrgu-Mureş. Publicul de la Budapesta (spectatori de-ai locului şi participanţi la o conferinţă internaţională pe tema – evident – „După 20 de ani“) au părut să înţeleagă ceea ce era, cred eu, de înţeles: ruşinea că, în anul 2009 al istoriei lor creştine, oamenii mai pot fi încă atît de intoleranţi şi de robiţi prejudecăţilor, atît de orbi şi atît de proşti.

Cum spuneam, bilanţurile nu produc întotdeauna satisfacţie. Dacă, măcar, dau de gîndit, totul e în ordine.