„La revedere, prinţul meu“
Festivalul Internaţional Shakespeare, avînd ca generic şi temă, la actuala ediţie, o unică piesă – Hamlet –, s-a încheiat, duminica trecută, la Bucureşti, după ce trăsese cortina (o cortină intermediară), cu patru zile în urmă, şi la Craiova, oraşul său de baştină. Am scris, în ultimele două săptămîni, numai despre acest eveniment – sau numai despre Shakespeare. O fac şi în numărul de faţă, pentru ultima oară (în acest an!), simţind de pe acum amărăciunea despărţirii.
Despărţire de cine? În primul rînd, de spectacole adevărate. Acesta şi este avantajul şi farmecul unui festival: în afară de cazurile clinice (care există...), cel ce alcătuieşte afişul unei reuniuni teatrale are grijă, înainte de orice, ca spectacolele invitate să placă, să intereseze ori, cel puţin, să provoace. Asta înseamnă că un nivel calitativ ridicat devine, automat şi indiscutabil, singurul criteriu de selecţie. Gusturile, se ştie, sînt diferite şi, adeseori, ireconciliabile; totuşi, un produs artistic bine făcut nu poate suscita reacţii de respingere violentă decît din partea unor receptori obtuzi. E posibil ca un spectacol care îi entuziasmează pe unii să-i enerveze pe alţii; dar, dacă el este lucrat profesionist, dacă are coerenţă şi stil, dacă are un adevăr al său, nervoşii (oneşti) nu vor contesta niciodată dreptul acelui spectacol de a figura într-o selecţie cu pretenţii la excelenţă. Este ceea ce se întîmplă în orice festival – bun – şi este ceea ce s-a întîmplat şi la Festivalul Shakespeare.
Cel mai puţin agreate (de mine, dar, din cît mi-am putut da seama discutînd cu unii şi alţii, nu numai de mine) montări ale reuniunii – Hamlet regizat, la Teatr Polski din Wroclaw, de Monika Pecikiewicz, respectiv Hamlet propus de The Wooster Group din New York, în regia lui Elizabeth LeCompte (să fie o simplă coincidenţă că e vorba, în ambele situaţii, de regizori-femei?), – au fost spectacole de o impecabilă condiţie tehnică, de o evidentă bună-credinţă a demersului ideologic, de o ireproşabilă, în fine, ţinută interpretativă. Că primul încerca să şocheze, prin hiper-contemporaneizare, mai mult decît i-ar fi garantat oricum deplasarea centrului de greutate asupra personajelor feminine, de pildă prin preluarea celebrului monolog hamletian („A fi sau a nu fi“) de către Ofelia, şi că al doilea căuta să se înscrie în actualitate prin utilizarea proiecţiilor video nu numai în chip de condiment, ci pe post de ingredient de bază al „lecturii“ (pe ecranul din fundal rula un Hamlet din 1964, al lui John Gielgud, cu Richard Burton în rolul titular, în timp ce, pe scenă, actorii „vii“ reproduceau milimetric gesturile, atitudinile, tipul de frazare etc. al umbrelor din spatele lor) este, desigur, o chestiune importantă şi pe marginea căreia s-ar putea dezbate la nesfîrşit – cu mult folos, de-altminteri. Că, însă, ambele erau spectacole serioase, solide, performante – pe scurt, spectacole de festival – este mai presus de orice controversă.
Ne despărţim, în al doilea rînd, de Shakespeare (care poate fi regăsit, fireşte, prin alte texte, dar...) şi, mai ales, de Hamlet. De piesă şi de personaj. Suita de spectacole atît de diferite şi, nu mai puţin, feluritele abordări de pe parcursul celor două seminare de shakespearologie (al criticilor şi al universitarilor) ne-au indus obişnuinţa – de mult uitată... – de a despica firul în patru, în cel mai frumos sens al cuvîntului, de a studia şi analiza, scenă cu scenă, frază cu frază, vorbă cu vorbă, nu doar unul dintre cele mai faimoase mo(nu)mente ale literaturii universale, ci, înainte de orice, un om. Un om care, cum se spune, „are o problemă“. Un om care se teme. Un om care iubeşte şi urăşte. Un om care caută adevărul. Un om care vrea să-şi afle locul printre ceilalţi. Un om foarte curajos şi foarte laş. Un om care se întreabă ce e viaţa şi ce e moartea. Un om care are conştiinţă. Un om care-şi calcă pe conştiinţă. Un om care nu a existat şi un om care există în mii de exemplare. Un om despre care alt om a izbutit să scrie o poveste. O poveste care, fie şi reluată zilnic, tot are putere să ne surprindă, să ne mire, să ne tulbure. Am văzut, în Festivalul Shakespeare, un Hamlet japonez, stînd nemişcat la rampă, vreme de trei ore şi mai bine, am văzut un Hamlet german mişcîndu-se fără odihnă, am văzut un Hamlet negru, am văzut un Hamlet chinez, l-am auzit pe Hamlet vorbind limba autorului său (inclusiv în varianta transoceanică), limba polonă, limba coreeană, limba română – şi nu m-am plictisit nici o clipă. Şi ştiu de pe-acum că, în interminabilele minute cînd, de pe o scenă călcată cu stîngăcie ori cu falsă pricepere ori cu aroganţă, cine ştie ce confecţie literară ineptă va încerca să-mi absoarbă nemilos atenţia, energia, viaţa, mă voi gîndi nostalgic la nenumăratele chipuri şi glasuri ale prinţului Danemarcei, aşa cum mi l-a arătat, vreme de aproape douăzeci de zile, Festivalul Internaţional Shakespeare.
Ediţia viitoare a reuniunii – pe care infatigabilul Emil Boroghină a şi început să o pregătească – va avea ca motto enigmatica replică „Lumea e o scenă“. Pînă atunci, pentru actorii care sîntem, cu voie sau făr’ de, nevăzutul dramaturg ce piese noi isca-va? Ori, poate, toate-s vechi...? Aceasta-i întrebarea.
Alice Georgescu este critic de teatru.
