Păs în doi

Publicat în Dilema Veche nr. 157 din 9 Feb 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

La o reflecţie atentă - noroc că, în general, ne abţinem de la aşa ceva -, profesia de critic de teatru apare ca o bizarerie perfectă: unor oameni care "fac totul" pentru a-şi convinge semenii de realitatea unor irealităţi, un alt om le aduce elogii sau mustrări, în funcţie de gradul sporit sau redus în care ei izbutesc să "mintă", să "păcălească", să "înşele". Cu cît regizorul şi actorii înfăţişează mai abil - ficţiunea, iluzia, nimicul - drept adevăr concret, palpabil - cu atît criticul - în virtutea experienţei acumulate în lunile şi anii cît a privit la persoane care se ocupă cu asemenea "deturnări" - îi felicită, îi laudă şi-i îndeamnă să continue pe această cale. Cu cît, dimpotrivă, ei mint mai prost şi se prefac mai neconvingător, cu atît el îi ceartă mai tare. Pentru cine scrie, aşadar, criticul? Şi cine are nevoie de el? Important sau nu, criticul e un om singur. Dacă e să ne luăm după ce se învaţă la şcoală (la şcoala de teatru, unde viitori artişti ai scenei şi viitorii critici sînt, în România, colegi), cronicarul - denumire întrucîtva peiorativă a persoanei în chestiune - este "un spectator avizat". Această definiţie vagă îl situează, din capul locului, pe critic în tabăra adversă creatorilor, în rîndul cărora, înăuntrul echilibrului energetic de forţe, le revin caracteristicile de tip yin: pasivitate, întuneric, răceală. Desigur, povestea cu "avizat" complică un pic lucrurile; nu suficient însă pentru ca artiştii să-l socotească pe critic, măcar cît de cît, partener. Partener în dorinţa ca spectacolul (orice spectacol) să fie o operă de artă sau, cel puţin, un foarte bun divertisment; partener în priceperea la sufletul omenesc şi la găsirea celor mai elocvente modalităţi de a-l arăta pe scenă; partener în desăvîrşirea lor profesională; partener în iubirea pentru teatru; partener - de ce să n-o recunoaştem? - în strălucirea de sub reflectoare şi admiraţia ce se revarsă dinspre privitorii neavizaţi. Din acest(e) motiv(e), criticul suferă adeseori - şi, cînd suferă prea tare şi nu reuşeşte să-şi aline suferinţa cu bucuriile pe care i le poate aduce propria profesie (prin rafinarea instrumentelor de analiză şi a mijloacelor sale de expresie, de pildă), devine un critic prost, adică nedrept, părtinitor, neatent, nepăsător, încifrat, ilizibil. Ajuns în această nefericită situaţie, el începe să vorbească, de obicei, în numele maselor, al publicului ca întreg omogen şi coerent, al "cetăţii". Încearcă, adică, să se întoarcă, metaforic, printre cei de-o făptură şi de-o seamă cu el, în definiţia care îl aruncă - definitiv - de cealaltă parte a rampei. Numai că... Numai că nici spectatorii "ceilalţi" nu-l recunosc ca frate. În general, habar nu au că el există şi, dacă există, cu ce se ocupă exact. Iar atunci cînd iau act de prezenţa şi de prestaţia lui este, îndeobşte, pentru a le contesta. Fiindcă spectatorul neavizat vine la teatru, în 90% din cazuri, pentru a se distra, a se "simţi bine", a se destinde după orele de serviciu, a-i vedea de-aproape pe actori (şi mai ales pe actorii-vedetă), a se delecta cu poveşti frumoase, interesante şi care, eventual, să-i sugereze soluţii la propriile necazuri, probleme şi dileme, a-şi "scoate în lume" consortul/consoarta (prietenul/prietena) sau ultima achiziţie vestimentară, a se întîlni cu prietenii într-un loc mai "distins", a-şi trece două-trei ore libere într-un spaţiu (relativ) elegant, climatizat, comod şi, cum-necum, social. În aproape toate aceste împrejurări, spectatorul neavizat se poate lipsi perfect de opinia şi de sfatul criticului. Sigur, preferabil ar fi ca spectacolul la care intră să fi fost "verificat" înainte de cineva, iar acel cineva să-l fi prevenit dacă acolo "e de plîns" sau "nu se înţelege nimic", dar, oricît de slabă ar fi reprezentaţia, spectatorul neavizat tot zăreşte pe scenă ceva care, într-un fel sau altul, să-i salveze seara: o croială de rochie, un aranjament de interior (doamnele), un sîn dezgolit, o coapsă atrăgătoare (domnii); după ce a dat bani pe bilet şi a mai şi bătut drumul pînă aici, renunţînd la ştiri, la meci sau la serial, ar fi aproape inuman şi de-a dreptul imoral să nu găsească absolut nimic de care să se bucure. De aceea, întotdeauna, spectatorul neavizat aplaudă, la sfîrşit, sărind în picioare - şi nici că-i pasă ce părere are despre toate astea semenul său avizat. Pe care, de altfel, oricum nu-l citeşte. Fireşte, există şi persoane care consultă rubricile de cronică dramatică din ziare şi săptămînale, ba chiar şi revistele de specialitate (cîte, cînd şi cum apar ele), dar aceste persoane fie au un interes direct - trecut, prezent sau viitor - legat de scenă şi de profesiunile ei, fie (mai rar) sînt acei pasionaţi/devotaţi (teatromani, li s-ar putea spune, prin similitudine cu melomanii) care ajung să se priceapă într-atît de bine în domeniu încît ar putea da lecţii nu doar de istorie, ci şi de percepţie a teatrului, multora dintre criticii "cu patalama". De regulă, spectatorii din urmă citesc cronicile spre a-şi confrunta opinia personală cu aceea "autorizată" şi nu rareori îi abordează pe critici prin foaiere, pentru a-şi comunica acordul ori dezacordul cu "diagnosticul" acelora. În afară de aceşti pătimaşi, pe critic îl mai citesc doar practicienii teatrului; mai ales cei care pretind că nu-i interesează cronicile. Şi, de fapt, în ciuda retoricii populiste pe care o dezvoltă de regulă în legătură cu misiunea sa de "ecou al conştiinţei publice" şi de "curea de transmisie" între scenă şi sală, criticul pentru ei scrie. Tot aşa cum, în ciuda agresivităţii "antiteoretice" pe care o afişează, actorii şi regizorii muncesc cu gîndul (şi) la reflectarea specializată a muncii lor. Pentru că, în clipele cînd reflectează la meseria pe care o practică, şi criticul, şi artiştii scenei ştiu că, în bătălia inegală dintre Frumosul absolut şi Urîţenia cotidiană, dintre Ideal şi Real, dintre Artă şi Viaţă, ei sînt - împreună - singuri.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Panică în Ploiești. Creșteri semnificative ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat și benzen în aer
Locuitorii Ploieștiului se confruntă cu o scădere semnificativă a calității aerului în ultimele zile, cauzată de creșteri alarmante ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat (H2S) și benzen (C6H6).
image
De unde poate obține România un munte de bani în loc să crească taxe și impozite. Expert: „Ne-am permite tot ce avem nevoie”
România nu reușește să-și țină în frâu cheltuielile, iar deficitul crește de la o lună la alta spre cote amețitoare. Analistul economic Adrian Negrescu explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum ar putea fi rezolvată problema, fără să mai fie nevoie de taxe și impozite mai mari.
image
EXCLUSIV. David Petraeus, fost director CIA: „România e pregătită militar în cazul unui potențial atac al Rusiei”
Fost director CIA și comandant al Forțelor Armate ale SUA în Afganistan, generalul David Petraeus a vorbit, într-un interviu exclusiv pentru ”Adevărul”, despre importanța României în regiune și despre posibilitățile ca Vladimir Putin să fie înlăturat de la putere.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.