Păs în doi

Publicat în Dilema Veche nr. 157 din 9 Feb 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

La o reflecţie atentă - noroc că, în general, ne abţinem de la aşa ceva -, profesia de critic de teatru apare ca o bizarerie perfectă: unor oameni care "fac totul" pentru a-şi convinge semenii de realitatea unor irealităţi, un alt om le aduce elogii sau mustrări, în funcţie de gradul sporit sau redus în care ei izbutesc să "mintă", să "păcălească", să "înşele". Cu cît regizorul şi actorii înfăţişează mai abil - ficţiunea, iluzia, nimicul - drept adevăr concret, palpabil - cu atît criticul - în virtutea experienţei acumulate în lunile şi anii cît a privit la persoane care se ocupă cu asemenea "deturnări" - îi felicită, îi laudă şi-i îndeamnă să continue pe această cale. Cu cît, dimpotrivă, ei mint mai prost şi se prefac mai neconvingător, cu atît el îi ceartă mai tare. Pentru cine scrie, aşadar, criticul? Şi cine are nevoie de el? Important sau nu, criticul e un om singur. Dacă e să ne luăm după ce se învaţă la şcoală (la şcoala de teatru, unde viitori artişti ai scenei şi viitorii critici sînt, în România, colegi), cronicarul - denumire întrucîtva peiorativă a persoanei în chestiune - este "un spectator avizat". Această definiţie vagă îl situează, din capul locului, pe critic în tabăra adversă creatorilor, în rîndul cărora, înăuntrul echilibrului energetic de forţe, le revin caracteristicile de tip yin: pasivitate, întuneric, răceală. Desigur, povestea cu "avizat" complică un pic lucrurile; nu suficient însă pentru ca artiştii să-l socotească pe critic, măcar cît de cît, partener. Partener în dorinţa ca spectacolul (orice spectacol) să fie o operă de artă sau, cel puţin, un foarte bun divertisment; partener în priceperea la sufletul omenesc şi la găsirea celor mai elocvente modalităţi de a-l arăta pe scenă; partener în desăvîrşirea lor profesională; partener în iubirea pentru teatru; partener - de ce să n-o recunoaştem? - în strălucirea de sub reflectoare şi admiraţia ce se revarsă dinspre privitorii neavizaţi. Din acest(e) motiv(e), criticul suferă adeseori - şi, cînd suferă prea tare şi nu reuşeşte să-şi aline suferinţa cu bucuriile pe care i le poate aduce propria profesie (prin rafinarea instrumentelor de analiză şi a mijloacelor sale de expresie, de pildă), devine un critic prost, adică nedrept, părtinitor, neatent, nepăsător, încifrat, ilizibil. Ajuns în această nefericită situaţie, el începe să vorbească, de obicei, în numele maselor, al publicului ca întreg omogen şi coerent, al "cetăţii". Încearcă, adică, să se întoarcă, metaforic, printre cei de-o făptură şi de-o seamă cu el, în definiţia care îl aruncă - definitiv - de cealaltă parte a rampei. Numai că... Numai că nici spectatorii "ceilalţi" nu-l recunosc ca frate. În general, habar nu au că el există şi, dacă există, cu ce se ocupă exact. Iar atunci cînd iau act de prezenţa şi de prestaţia lui este, îndeobşte, pentru a le contesta. Fiindcă spectatorul neavizat vine la teatru, în 90% din cazuri, pentru a se distra, a se "simţi bine", a se destinde după orele de serviciu, a-i vedea de-aproape pe actori (şi mai ales pe actorii-vedetă), a se delecta cu poveşti frumoase, interesante şi care, eventual, să-i sugereze soluţii la propriile necazuri, probleme şi dileme, a-şi "scoate în lume" consortul/consoarta (prietenul/prietena) sau ultima achiziţie vestimentară, a se întîlni cu prietenii într-un loc mai "distins", a-şi trece două-trei ore libere într-un spaţiu (relativ) elegant, climatizat, comod şi, cum-necum, social. În aproape toate aceste împrejurări, spectatorul neavizat se poate lipsi perfect de opinia şi de sfatul criticului. Sigur, preferabil ar fi ca spectacolul la care intră să fi fost "verificat" înainte de cineva, iar acel cineva să-l fi prevenit dacă acolo "e de plîns" sau "nu se înţelege nimic", dar, oricît de slabă ar fi reprezentaţia, spectatorul neavizat tot zăreşte pe scenă ceva care, într-un fel sau altul, să-i salveze seara: o croială de rochie, un aranjament de interior (doamnele), un sîn dezgolit, o coapsă atrăgătoare (domnii); după ce a dat bani pe bilet şi a mai şi bătut drumul pînă aici, renunţînd la ştiri, la meci sau la serial, ar fi aproape inuman şi de-a dreptul imoral să nu găsească absolut nimic de care să se bucure. De aceea, întotdeauna, spectatorul neavizat aplaudă, la sfîrşit, sărind în picioare - şi nici că-i pasă ce părere are despre toate astea semenul său avizat. Pe care, de altfel, oricum nu-l citeşte. Fireşte, există şi persoane care consultă rubricile de cronică dramatică din ziare şi săptămînale, ba chiar şi revistele de specialitate (cîte, cînd şi cum apar ele), dar aceste persoane fie au un interes direct - trecut, prezent sau viitor - legat de scenă şi de profesiunile ei, fie (mai rar) sînt acei pasionaţi/devotaţi (teatromani, li s-ar putea spune, prin similitudine cu melomanii) care ajung să se priceapă într-atît de bine în domeniu încît ar putea da lecţii nu doar de istorie, ci şi de percepţie a teatrului, multora dintre criticii "cu patalama". De regulă, spectatorii din urmă citesc cronicile spre a-şi confrunta opinia personală cu aceea "autorizată" şi nu rareori îi abordează pe critici prin foaiere, pentru a-şi comunica acordul ori dezacordul cu "diagnosticul" acelora. În afară de aceşti pătimaşi, pe critic îl mai citesc doar practicienii teatrului; mai ales cei care pretind că nu-i interesează cronicile. Şi, de fapt, în ciuda retoricii populiste pe care o dezvoltă de regulă în legătură cu misiunea sa de "ecou al conştiinţei publice" şi de "curea de transmisie" între scenă şi sală, criticul pentru ei scrie. Tot aşa cum, în ciuda agresivităţii "antiteoretice" pe care o afişează, actorii şi regizorii muncesc cu gîndul (şi) la reflectarea specializată a muncii lor. Pentru că, în clipele cînd reflectează la meseria pe care o practică, şi criticul, şi artiştii scenei ştiu că, în bătălia inegală dintre Frumosul absolut şi Urîţenia cotidiană, dintre Ideal şi Real, dintre Artă şi Viaţă, ei sînt - împreună - singuri.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.
image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
„Pietrele Foamei” au ieşit la suprafaţă în albiile secate ale Râului Elba: „Dacă mă vezi, să jeleşti”
Europa se confruntă cu o secetă severă în urma unor valuri de caniculă fără precedent, ceea ce a determinat scăderea dramatică a debitului unor râuri europene importante. În Germania, în albiile secate ale râurilor au ieşit la iveală pietre masive folosite în urmă cu sute de ani pentru a prevesti vremuri vitrege pentru omenire, relatează Miami Herald.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.