Păs în doi
La o reflecţie atentă - noroc că, în general, ne abţinem de la aşa ceva -, profesia de critic de teatru apare ca o bizarerie perfectă: unor oameni care "fac totul" pentru a-şi convinge semenii de realitatea unor irealităţi, un alt om le aduce elogii sau mustrări, în funcţie de gradul sporit sau redus în care ei izbutesc să "mintă", să "păcălească", să "înşele". Cu cît regizorul şi actorii înfăţişează mai abil - ficţiunea, iluzia, nimicul - drept adevăr concret, palpabil - cu atît criticul - în virtutea experienţei acumulate în lunile şi anii cît a privit la persoane care se ocupă cu asemenea "deturnări" - îi felicită, îi laudă şi-i îndeamnă să continue pe această cale. Cu cît, dimpotrivă, ei mint mai prost şi se prefac mai neconvingător, cu atît el îi ceartă mai tare. Pentru cine scrie, aşadar, criticul? Şi cine are nevoie de el? Important sau nu, criticul e un om singur. Dacă e să ne luăm după ce se învaţă la şcoală (la şcoala de teatru, unde viitori artişti ai scenei şi viitorii critici sînt, în România, colegi), cronicarul - denumire întrucîtva peiorativă a persoanei în chestiune - este "un spectator avizat". Această definiţie vagă îl situează, din capul locului, pe critic în tabăra adversă creatorilor, în rîndul cărora, înăuntrul echilibrului energetic de forţe, le revin caracteristicile de tip yin: pasivitate, întuneric, răceală. Desigur, povestea cu "avizat" complică un pic lucrurile; nu suficient însă pentru ca artiştii să-l socotească pe critic, măcar cît de cît, partener. Partener în dorinţa ca spectacolul (orice spectacol) să fie o operă de artă sau, cel puţin, un foarte bun divertisment; partener în priceperea la sufletul omenesc şi la găsirea celor mai elocvente modalităţi de a-l arăta pe scenă; partener în desăvîrşirea lor profesională; partener în iubirea pentru teatru; partener - de ce să n-o recunoaştem? - în strălucirea de sub reflectoare şi admiraţia ce se revarsă dinspre privitorii neavizaţi. Din acest(e) motiv(e), criticul suferă adeseori - şi, cînd suferă prea tare şi nu reuşeşte să-şi aline suferinţa cu bucuriile pe care i le poate aduce propria profesie (prin rafinarea instrumentelor de analiză şi a mijloacelor sale de expresie, de pildă), devine un critic prost, adică nedrept, părtinitor, neatent, nepăsător, încifrat, ilizibil. Ajuns în această nefericită situaţie, el începe să vorbească, de obicei, în numele maselor, al publicului ca întreg omogen şi coerent, al "cetăţii". Încearcă, adică, să se întoarcă, metaforic, printre cei de-o făptură şi de-o seamă cu el, în definiţia care îl aruncă - definitiv - de cealaltă parte a rampei. Numai că... Numai că nici spectatorii "ceilalţi" nu-l recunosc ca frate. În general, habar nu au că el există şi, dacă există, cu ce se ocupă exact. Iar atunci cînd iau act de prezenţa şi de prestaţia lui este, îndeobşte, pentru a le contesta. Fiindcă spectatorul neavizat vine la teatru, în 90% din cazuri, pentru a se distra, a se "simţi bine", a se destinde după orele de serviciu, a-i vedea de-aproape pe actori (şi mai ales pe actorii-vedetă), a se delecta cu poveşti frumoase, interesante şi care, eventual, să-i sugereze soluţii la propriile necazuri, probleme şi dileme, a-şi "scoate în lume" consortul/consoarta (prietenul/prietena) sau ultima achiziţie vestimentară, a se întîlni cu prietenii într-un loc mai "distins", a-şi trece două-trei ore libere într-un spaţiu (relativ) elegant, climatizat, comod şi, cum-necum, social. În aproape toate aceste împrejurări, spectatorul neavizat se poate lipsi perfect de opinia şi de sfatul criticului. Sigur, preferabil ar fi ca spectacolul la care intră să fi fost "verificat" înainte de cineva, iar acel cineva să-l fi prevenit dacă acolo "e de plîns" sau "nu se înţelege nimic", dar, oricît de slabă ar fi reprezentaţia, spectatorul neavizat tot zăreşte pe scenă ceva care, într-un fel sau altul, să-i salveze seara: o croială de rochie, un aranjament de interior (doamnele), un sîn dezgolit, o coapsă atrăgătoare (domnii); după ce a dat bani pe bilet şi a mai şi bătut drumul pînă aici, renunţînd la ştiri, la meci sau la serial, ar fi aproape inuman şi de-a dreptul imoral să nu găsească absolut nimic de care să se bucure. De aceea, întotdeauna, spectatorul neavizat aplaudă, la sfîrşit, sărind în picioare - şi nici că-i pasă ce părere are despre toate astea semenul său avizat. Pe care, de altfel, oricum nu-l citeşte. Fireşte, există şi persoane care consultă rubricile de cronică dramatică din ziare şi săptămînale, ba chiar şi revistele de specialitate (cîte, cînd şi cum apar ele), dar aceste persoane fie au un interes direct - trecut, prezent sau viitor - legat de scenă şi de profesiunile ei, fie (mai rar) sînt acei pasionaţi/devotaţi (teatromani, li s-ar putea spune, prin similitudine cu melomanii) care ajung să se priceapă într-atît de bine în domeniu încît ar putea da lecţii nu doar de istorie, ci şi de percepţie a teatrului, multora dintre criticii "cu patalama". De regulă, spectatorii din urmă citesc cronicile spre a-şi confrunta opinia personală cu aceea "autorizată" şi nu rareori îi abordează pe critici prin foaiere, pentru a-şi comunica acordul ori dezacordul cu "diagnosticul" acelora. În afară de aceşti pătimaşi, pe critic îl mai citesc doar practicienii teatrului; mai ales cei care pretind că nu-i interesează cronicile. Şi, de fapt, în ciuda retoricii populiste pe care o dezvoltă de regulă în legătură cu misiunea sa de "ecou al conştiinţei publice" şi de "curea de transmisie" între scenă şi sală, criticul pentru ei scrie. Tot aşa cum, în ciuda agresivităţii "antiteoretice" pe care o afişează, actorii şi regizorii muncesc cu gîndul (şi) la reflectarea specializată a muncii lor. Pentru că, în clipele cînd reflectează la meseria pe care o practică, şi criticul, şi artiştii scenei ştiu că, în bătălia inegală dintre Frumosul absolut şi Urîţenia cotidiană, dintre Ideal şi Real, dintre Artă şi Viaţă, ei sînt - împreună - singuri.
