De la început

Deşi nu a trecut prea mult timp de cînd am explicat pe larg, sub „pălăria“ acestei rubrici, de ce nu (mai) scriu cronică de teatru propriu-zisă, dintr-aceea în care cititorului i se spune cum e piesa, ce a făcut din ea regizorul şi cum au jucat actorii (ori poate că a trecut deja vreun deceniu şi nu mi-am dat seama, relaţia cu timpul devenind, de la o vreme, la fel de complicată ca şi relaţia cu un om), deşi credeam că nu doar pe mine însămi, dar pe nimeni în lume nu mai interesează părerile despre arta scenei emise aşaaa, de amorul numitei arte, întrucît cei ce o practică oricum nu le citesc decît ca să se delecteze cu înjurăturile semnatarului la adresa altora şi să se indigneze cînd ele vizează ograda lor personală, deşi, scurt pe doi, ziceam în sinea mea şi în urechile amicilor că... gata, am isprăvit cu cronicăreala şi cu croncăneala, ia să ne apucăm de lucruri mai serioase..., iată că viaţa – vorbă pe care, în general, greu mă abţin să nu o spell-ez precum domnul Radu Cosaşu în a sa minunată pastilă de vieaţă lungă-scurtă, plăcută, inteligentă, hazoasă, tristă şi haioasă, ce mai încolo şi-ncoace: vie –, iată, care va să zică (fără virgulă) că ajung să-mi iau vorba înapoi şi... să mă întorc de unde plecasem. Este însă – va fi –, în Dilema veche, un nou început, pentru că, de fapt, aici nu am (mai) făcut niciodată cronică-cronică; opiniile despre teatru desfăşurate sub genericul „Viaţa scenei / scena vieţii“ nu îmbrăcau (nu voiau să îmbrace) cu nici un chip canonul descrierii feluritelor compartimente ale spectacolului, cu nelipsitele adjective de serviciu şi obligatoriile concluzii despre „bunătatea“ sau „răutatea“ acelui spectacol. Am făcut asta, ani de zile, în Teatrul, apoi în Teatrul azi, în Rampa, în Scena, în Ziarul de Duminică; în Dilema altceva îmi propusesem să fac. Trebuie să recunosc însă că, în mod (aproape) inconştient, am simţit tot timpul lipsa exerciţiului critic direct, imediat, activ. Poate că a avut dreptate acel excelent om de presă pe nume Stelian Ţurlea, care, în stilul său unic, îmbinînd inextricabil lauda caldă cu bombăneala acră, mi-a menit sumbru, la despărţirea de cronica săptămînală din Ziarul de Duminică: „Precis o să reluaţi, fie în Dilema, fie în altă parte – aveţi asta în sînge!“. Poate că mi-au dat elan discuţiile cu unii tineri colegi de meserie, ca, de exemplu, aceia care scot revista on-line intitulată Yorick.ro (o recomand insistent, pentru prospeţimea opiniilor şi pentru „echidistanţa“ pe care, să sperăm, viaţa şi piaţa nu o vor altera prea curînd). Poate că mi-au furnizat avînt mobilizator plîngerile – nefardate, unele – cîtorva oameni de teatru, exasperaţi de indiferenţa socială ce începe să pogoare, mai grea şi mai distructivă decît orice critică, asupra muncii lor, percepută tot mai adînc de feluritele „medii“ nu ca o artă şi nici măcar ca o meserie, ci doar ca o sursă de trăiri publice extreme, de suspine şi sughiţuri în direct cu ocazia (cît de omenesc dureroasă!) înmormîntărilor şi parastaselor care „fac ştire“. Poate că, pur şi simplu, m-am răzgîndit, după ce m-am răs-gîndit. Poate că sînt neserioasă din fire.

Pe scurt, atunci cînd conducerea Dilemei vechi mi-a propus ca, o dată cu schimbarea la faţă a revistei, să-mi schimb şi eu ritmul şi conţinutul comentariilor, am acceptat pe loc. Asta înseamnă că, de acum înainte, această rubrică (al cărei titlu rămîne, deocamdată, neschimbat) va apărea în fiecare săptămînă şi va conţine observaţii aplicate asupra spectacolelor din repertoriul curent al teatrelor din Bucureşti şi din restul ţării. Eventual, cititorii ei vor putea deduce dacă e cazul să bată drumul pînă la cutare sală ori nu – desigur, în măsura în care argumentele mele li se vor părea ori nu convingătoare. Trebuie însă, de la început, să-i previn pe cei potenţial interesaţi asupra unor amănunte... esenţiale.

Mai întîi, îndemnul meu deschis, nesupus nici unei intenţii ascunse şi liber de orice constrîngere profesională este: mergeţi la teatru, indiferent de părerea oricărui cronicar, critic sau ziarist despre oricare spectacol, actor sau regizor! Teatrul este, dintre toate artele, cea mai „umană“, cea mai asemănătoare vieţii şi, prin urmare, cea mai profund atingătoare – a minţii, a sufletului, chiar şi a trupului, cîteodată. În lumea noastră tot mai alienantă în care ne împărţim atenţia între diverse ecrane, chiar dacă aceste ecrane înfăţişează chipuri în mişcare, contactul nemijlocit cu energia prezenţei altor oameni este nepreţuit. Nimic nu poate înlocui căldura, respiraţia, nuanţele vocii, subtilitatea expresiilor mimice pe care le simţim/auzim/vedem în faţa noastră şi în jurul nostru la teatru. Ca să vorbesc despre propria mea experienţă „civilă“: s-a întîmplat să emit o observaţie neaşteptat de exactă despre relaţia dintre două persoane despre care nu ştiam absolut nimic. „Dar cum ai făcut? Cum de ţi-ai dat seama?“, am fost întrebată. Răspunsul mi s-a revelat şi mie chiar atunci: „De la teatru!“. Teatrul este un concentrat de viaţă: privind scena, înveţi să priveşti oamenii şi să-i descifrezi.


Apoi: comentariile mele nu vor lua – ba chiar vor evita deliberat să ia! – forma cronicii „clasice“, cu înşiruiri de nume şi cu felurite alte ticuri... cronicizate. Vor fi (cît vor putea) mai degrabă eseuri pe teme teatrale, pornind de la cîte un spectacol existent pe afişe. Nu am de gînd să „pun note“ şi nici să „trag de urechi“; nu am de gînd să fac pe profesoara.
În fine: tonul va fi la fel de „acru“ sau de „dulce“ ca şi pînă acum. Şi atît.