Acelora care nu

Pentru că, din cîte am aflat, tradiţia permite, ba chiar recomandă prelungirea perioadei de urături, felicitări, firitisiri şi doriri de bine încă vreo trei săptămîni după Revelion (la urările de rău sezonul este, pare-se, deschis în permanenţă), profit de ocazie spre a prelungi şi eu puţin atmosfera sărbătorească şi a încerca să strecor, printre virusurile gripei acesteia foarte porcine, o sumă de gînduri bune către o sumă de oameni. La urma urmei, nu strică să punem în circulaţie energie pozitivă, cum se zice, fie şi în afara datelor acreditate.

Mai întîi, trebuie să le mulţumesc (inclusiv aici) acelora care, la rîndul lor, m-au felicitat de sărbători; recunosc că au fost mult mai mulţi decît mă aşteptam; şi au fost, uneori, persoane despre care nu-mi închipuiam că îmi acordă spaţiu în preocupările lor „specifice“. (De fapt, la fel am procedat şi eu de Crăciun şi de Anul Nou, aducîndu-mi aminte de cunoştinţe aproape uitate.) Poate că senzaţia de sfîrşit de lume pe care au izbutit să ne-o inducă mediile româneşti, printre refrenele pioase şi printre globuleţele, lumînărelele şi domnişorelele sumar deghizate în Moş Crăciun ce ne-au colindat toată luna decembrie, senzaţia că ar fi cazul să ne bucurăm cît mai putem, adică pînă nu dă peste noi molima, vîrful crizei, cutremurul, FMI-ul sau ideile economice ale Guvernului (ori chiar toate la un loc), poate că, zic, această senzaţie de urgenţă extremă la care încă n-am devenit, pare-se, imuni ne îndeamnă să ne apropiem unul de celălalt, precum animalele în vreme de furtună. După ce trece furtuna... hm...!

Acum şi aici aş lărgi un pic aria şi le-aş ura sănătate, bucurie, viaţă lungă şi nervi tari şi altora. Pe unii îi cunosc, cu nume şi prenume, pe alţii nu. Ştiu însă că toţi există, chiar dacă nu întotdeauna vizibili, pe scena vieţii noastre de fiecare zi şi pe scena teatrului nostru de fiecare seară; sînt actori, regizori, dramaturgi, scenografi, maşinişti, directori, cabiniere şi, bineînţeles, critici. I-aş numi aceia care nu.

Aşadar:
● acelora care nu cred că teatrul începe şi se sfîrşeşte cu ei
● acelora care nu cred că teatrul poate fi artă înainte de a fi, cu modestie, efort şi umilinţă, meserie
● acelora care nu vin la teatru, pe la intrarea actorilor sau pe la intrarea publicului, cu aroganţă, plictiseală, ţîfnă şi cu ochii pe ceas
● acelora care nu uită că arta sau meseria aceasta se face din plăcere, cu plăcere şi pentru plăcere
● acelora care, în faţa scenei (niciodată pe scenă!), nu se sfiesc să plîngă ori să rîdă atunci cînd simt nevoia
● acelora care nu socotesc teatrul (ca instituţie, de astă dată) propria lor feudă şi nici echivalentul mai simpatic al vreunei întreprinderi unde ziua de lucru începe la 9 şi se termină la 5, unde inspiraţia, fantezia şi dăruirea încep cu semnarea condicii de prezenţă şi se termină cu semnarea statului de plată
● acelora care nu cred că o locuinţă cu o cameră în plus sau cu un etaj în plus şi o maşină cu doi, trei sau trei sute de centimetri cubi în plus reprezintă un motiv suficient pentru a-şi vinde numele, imaginea şi talentul Diavolului ipostaziat în telenovele, reclame, „show“-uri TV şi şuşe de calitatea a II-a (şi a III-a, şi a IV-a, şi a...)
● acelora care nu cred că spectacolele se pot face – bine – pe bandă rulantă, cu gînd meschin şi suflet otrăvit(or)
● acelora care nu încetează să înveţe nici după ce termină şcoala, „furînd“ meseria şi îmbogăţindu-se, astfel, neîncetat
● acelora care nu-şi măsoară efortul, şi nici bucuria după lungimea rolului
● acelora care nu vin la teatru ca să caute noduri în papură, crezînd că sînt unicii depozitari ai adevărului despre o piesă, un autor, o lume, un univers
● acelora care nu au renunţat să spere că vor descoperi perla chiar şi în cea mai modestă scoică
● acelora care nu vor să se lase copleşiţi de rutină, suficienţă, oboseală sau descurajare
● acelora care nu au încetat să iubească teatrul, în ciuda tristeţii pe care le-o provoacă adeseori.

Tuturor acestora aş vrea să le amintesc – amintindu-mi şi mie, în acelaşi timp – că, indiferent cît de grea, de agasantă, de obositoare şi de nerăsplătită ar fi ea cîteodată, viaţa scenei este infinit mai puţin urîtă, mai puţin şubredă şi mai puţin săracă decît scena vieţii. E un gînd care, la începutul unui an ce va fi – ni se spune – complicat şi chinuitor, ne poate ajuta, măcar, să ne apropiem un pic unul de celălalt. Nu, însă, ca animalele în vreme de furtună, ci, să sperăm, ca oamenii hotărîţi să schimbe, împreună, ceva. Sau, poate, totul.