Să batem cîmpii (de umplutură)...

...chiar dacă se află sub troiene, chiar dacă ne îngheaţă picioarele, chiar dacă am obosit, chiar dacă ne-am plictisit, chiar dacă ne dor ochii de-atîta alb, care nu e întotdeauna (sau nu e numai) simbolul purităţii şi al nevinovăţiei, ci şi, în context teatral-scriitoricesc, al lipsei de inspiraţie şi al lipsei de nuanţe, ba uneori chiar al lipsei de talent. Să batem cîmpii, pentru că ţara nu arde şi nici baba nu se piaptănă, sau tocmai pentru că ard şi se piaptănă şi ţara, şi baba, şi băgătorii de seamă la ele şi la toate cele, şi pentru că „se cer măsuri imediate“, că doar e criză – şi ce măsuri să iei ca să schimbi ţara, sau baba, sau pe băgătorii de seamă, alt decît să-ţi iei cîmpii cu tine pe tălpile încălţărilor şi să te tot duci încotro vezi cu ochii, pentru că ţara ta e limba ta? Numai că orice pasăre pre limba ei piere, adicătelea, cum ar veni, pre ţara ei. Atunci, măcar, să te piepteni, mai ales la vreme de criză şi alte urgii, ca să fii, cel puţin, un mort frumos cu ochii vii. Hi, hi, ar trebui adăugat, atît de dragul rimei şi eufoniei, cît şi, în spirit profund naţional, pentru a face puţin haz de necaz, ştiut fiind că necazul doar cu haz trece, precum omul puntea, cînd se înfrăţeşte cu Necuratul. Numai că, tot în spirit profund naţional, omul mioritic nici puntea n-o trece şi şi frate cu dracul rămîne. Tango!

Am dat pînă aici un exemplu de batere de cîmpi autentică, nu de felul aceleia pe care am practicat-o din cînd în cînd, pe urmele lui John Steinbeck (apud Joia dulce, repet mereu, ca să se ştie şi să se citească), înăuntrul prezentei rubrici, numerotînd, la fel ca el, escapadele aşa zicînd campestre – adînc şi subtil legate, de fapt, de materia celorlalte capitole ale romanului. Ale romanului în chestiune, la dumnealui, ale romanului teatral, la mine, care încerc, aici, să spun cîte ceva despre teatru fără să fac însă cronică, aşa cum mă mai bănuieşte din cînd în cînd cîte un cititor hiper-avizat. De ce nu mai fac eu cronică? Acesta e un subiect niţeluş mai delicat, dar, dacă tot a ieşit la iveală de sub zăpezi, ca peticele de asfalt perfid îngheţate de pe străzile bucureştene, am să cad asupra lui, aşa, că tot vorbim despre nimic.

După cum ştie de-acuma destulă lume, teatrul naţiei române se află de cîtva timp într-o anumită confuzie; e o confuzie generalizată: organizatorică, legislativă, axiologică (valorică, zis mai de-a dreptul), deontologică şi, însumîndu-le pe toate, ontologică. Prins între amintirea îndelungatelor sale epoci de aur (care, în majoritate, au coincis nefericit cu epocile de plumb ale societăţii – iată o temă de studiu potenţial rodnică) şi realitatea actuală, cînd nu mai ştie prea bine nici cui i se (mai) adresează, nici care ar (mai) fi modalitatea potrivită de adresare, teatrul românesc încearcă, probează, tatonează, experimentează (fără ca asta să presupună neapărat elan înnoitor veritabil), într-un cuvînt (se) caută. E un proces lent şi complicat, făcut din căderi, victorii şi recăderi, din derută şi speranţe, din teamă şi îndrăzneli, din îndoieli totale şi credinţe parţiale. E un proces în care artiştii scenei – a căror elită, cîndva atît de numeroasă şi de diversă, se împuţinează într-un ritm devenit dramatic, mai ales pentru că nu e compensat de un ritm egal al „înlocuirilor“ – se simt adeseori pierduţi, ameninţaţi (de măsurile administrative, de ziua de mîine, de bătrîneţe, de uitare), izolaţi, singuri. E un proces care costă mult efort, multă suferinţă şi multă durere, pentru că breasla actoricească este una dintre cele mai conservatoare care există, în accepţia cea mai bună şi cea mai frumoasă a cuvîntului – ce exemplu mai convingător se poate da decît acel sublim „doamna Bulandra“ prin care oricine, în teatru, desemnează o actriţă şi animatoare dispărută de aproape jumătate de secol? Or, acum, oamenii aceştia îndrăgostiţi şi mîndri de meseria lor trebuie să se gîndească nu atît la personajul pe care îl au de jucat, cît la factura de electricitate pe care o au de plătit, trebuie să înveţe nu atît replicile rolului, cît formulele-tip ale „aplicaţiilor“ către diverse surse de subvenţii şi trebuie să viseze nu atît la Hamlet, Falstaff sau Richard al III-lea, cît la vreun Gigel, Boască sau Calancea de milioane din telenovela număru’ şaişpe, unde, dacă au noroc, îi cheamă şi pe ei vreun dom’ regizorache. Pe cine ar trebui să aibă ei alături în această vreme de haos şi de răsturnare? Pe criticii de teatru, fireşte.

Pe criticii de teatru, care, oricît ar fi ei de „răi“, de severi şi, uneori, de agasanţi, ştiu totuşi cel mai bine cîtă muncă se ascunde în spatele unui spectacol, al unui rol, al unei apariţii. Sau ar trebui să ştie. Dar criticii de teatru, la rîndul lor, s-au împuţinat şi locurile goale din rîndul „de protocol“ nu se umplu cu umpluturi, cu scribălăi obraznici şi cu domnişoare aproximative, chiar dacă aceştia îşi aşază dedesubt, spre a fi zăriţi de toată populaţia, titluri, diplome, volume şi volane. Criticii de teatru se află, la rîndul lor, în derută şi confuzie, îşi caută modele şi repere, orbecăiesc printre mode, tendinţe şi erori de gust, şi sînt, în ţara orbilor, chiorii funeşti care se reped în valuri, cu turma după ei, crezînd că păşesc pe terra ferma. Şi fără să fie o clipă conştienţi că, bătînd cu pumnul în masă, nu fac decît să bată cîmpii.

Am explicat oare de ce nu mai fac cronică?