Teatrul este un loc ciudat. Într-o vreme, oamenii - şi mai ales femeile (e interesant cît de repede, în comparaţie cu limbile vorbite de naţii mult mai democratice, a stabilit româna literară diferenţa dintre om şi bărbat!) - mergeau la teatru ca să vadă, dar mai ales ca să fie văzuţi. Era o bună ocazie de a-ţi etala garderoba, în stal sau în lojă; pe atunci, visul oricărei actriţe era să-şi găsească un "susţinător" din banii căruia să se poată îmbrăca la fel de elegant ca şi cutare sau cutare doamnă văzută, la teatru, de pe scenă. A trecut timpul - nu atît de mult, vreo cîteva decenii - şi direcţia tînjirilor s-a inversat: doamnele din stal (sau chiar din lojă) priveau cu invidie spre scenă, copiind în gînd modele de rochii, forme de pălării, feluri de a rosti un cuvînt sau de a ridica o mînă; iar visul oricăreia dintre ele, evident, era să-şi găsească un bărbat (sau un "amic") la fel de bogat ca susţinătorul actriţei X... Dincolo de umorul situaţiei (reală, din punct de vedere istoric) rămîne faptul că, de la un anumit moment încolo, teatrul a devenit un model - şi anume, un model de rafinament şi de bun-gust. Aceste calităţi se refereau, de altminteri, nu numai la ceea ce se vedea pe, ci şi la ceea ce se auzea de pe scenă. Rostirea, la teatru, era mai îngrijită, mai supravegheată decît rostirea "civilă", de pe stradă sau chiar de acasă, iar intonaţiile erau rotunjite elegant; de aici, şi expresia a vorbi ca la teatru. Expresie devenită, cu timpul, reproş... ...un reproş pe care oamenii scenei şi l-au însuşit atît de temeinic, încît au hotărît să nu-l mai merite nicicînd. Aşa încît au abandonat definitiv reţinerea şi autocontrolul pe care simpla urcare pe podiumul luminat, în văzul altora, le impunea. Desfiinţarea cortinei (la majoritatea spectacolelor) şi scurtarea, fizică dar şi psihică, a distanţei dintre scenă şi sală (ba chiar abolirea ei completă, la unele reprezentaţii "alternative"), menite iniţial a-i aduce pe spectatori mai aproape de "misterul scenei", au avut ca efect, printre altele, nivelarea diferenţelor dintre atitudinile, comportamentele şi reacţiile celor două "tabere" aflate faţă în faţă. Astăzi, la teatru nu se mai vorbeşte "ca la teatru"; de fapt, aproape nimic, la teatru, nu mai e "ca la teatru". Asta s-a întîmplat în mod special, trebuie să precizez, în România. Oricine a fost la teatru în străinătate sau a văzut, acasă, teatru făcut în străinătate - teatru englezesc, franţuzesc sau rusesc, în primul rînd, dar şi teatru polonez sau italienesc, suedez sau sloven - a remarcat cu siguranţă că, fără a intona emfatic şi fără a se mişca silit, actorii au un alt fel de a fi pe scenă decît acela pe care încearcă să-l impună şcoala zisă a "firescului", foarte în vogă acum la noi. Căci naturaleţea de pe scenă e cu totul altceva decît naturaleţea de pe stradă. De altfel, o deosebire de esenţă există nu doar între scenă şi stradă, ci şi între scenă ca spaţiu de expunere a personajului (teatru) şi scenă ca spaţiu de expunere a persoanei. Această deosebire se poate observa cel mai bine în acele spectacole - devenite, la noi, tot mai frecvente - în care costumele sînt nu opera unui scenograf, ci a unui creator de modă. Indiferent cît de scumpe (aşadar, de bune) sînt materialele, indiferent cît de atent e respectată perioada istorică (în cazul pieselor "de epocă") şi indiferent cît de "acurat" este finisajul, obiectele de vestimentaţie stau pe trupul actorilor ca nişte haine, nu ca nişte costume. Şi, pe deasupra, nici nu par cine ştie cît de elegante... În ultimă instanţă, în teatru (ca şi în viaţă), eleganţa este nu un semn exterior, ci o calitate interioară. Altfel, ar fi foarte simplu: regizorul care ar pune în scenă - să zicem - Cidul lui Corneille sau Fedra lui Racine (eventual, în scenografia lui Karl Lagerfeld) şi-ar asigura automat strălucirea scenică supremă, căci ce poate fi mai elegant decît versul alexandrin al clasicismului francez (în "ambalajul" casei Chanel)? Ca să argumentez printr-un contraexemplu, trebuie să spun că unul dintre cele mai elegante spectacole pe care le-am văzut în viaţa mea pornea de la o mică (şi deloc genială) farsă bulevardieră: Crima din strada Lourcine de Eug