Vorbe. Vorbe? Vorbe!

Publicat în Dilema Veche nr. 610 din 22-28 octombrie 2015
Vorbe  Vorbe? Vorbe! jpeg

„Ce se poate spune despre un regizor, despre un om de teatru care a murit? Pentru Dumnezeu, trebuia să-l lăsaţi să facă teatru mai bine cînd era viu!“, scria Giorgio Strehler în 1950, într-o epistolă-articol, la moartea lui Charles Dullin, survenită în acelaşi timp aproape cu moartea altui compatriot şi contemporan al acestuia, Jacques Copeau. (Nici unul dintre aceste nume nu vă spune mare lucru, nu-i aşa?) Aceeaşi întrebare aveau să şi-o pună, vreo 50 de ani mai tîrziu (în decembrie 1997, mai exact), prietenii, colegii, colaboratorii lui Strehler, la dispariţia subită a regizorului, ucis de un atac de cord. La fel de subită ca şi (să sperăm!) moartea lui Toma Caragiu, ucis de un spasm teluric. La moartea lui Strehler, pe faţada Teatrului Piccolo din Milano a stat agăţat vreme de luni de zile un gigantic „banner“ reproducînd chipul celui ce crease acel teatru şi-l făcuse celebru. Aşa cum s-a întîmplat şi la Sala Icoanei, numită apoi Sala „Toma Caragiu“, a Teatrului „Bulandra“ la moartea lui Liviu Ciulei, cel care a dat identitate şi, apoi, strălucire acestei scene bucureştene (şi teatrului românesc din ultimele decenii ale secolului XX). 

Un articol, un banner, alt banner, botezul unei săli, botezul altei săli, o carte, alte cărţi, cronici, interviuri, „evocări“, fotografii, emisiuni radio sau TV imprimate, filme, filmuleţe, un „număr tematic“. Vorbe, vorbe, vorbe. Cam asta e tot ce rămîne în urma unui om de teatru. A unui actor. De unde poţi afla cît de „mare“ a fost? De unde poţi şti că era „mai bun“ decît X, mai subtil decît Y, mai strălucitor decît Z, mai talentat, într-un cuvînt, decît toate literele alfabetului? 

Există, uneori, înregistrări – e adevărat. Dar stilul de joc – „actoria“ – se schimbă, merge paralel cu (adică nu se întîlneşte cu şi nu se poate despărţi de) stilul de a rosti, a păşi, a gesticula al „omului de pe stradă“ din prezentul momentului dat, iar ceea ce a fost pe gustul acelui om de acum 30 de ani, să zicem, îi poate părea omului din prezentul actual „depăşit“, „îmbătrînit“, „fumat“. Asemenea înregistrări au într-adevăr sens numai pentru cei care l-au văzut pe actorul acela pe scenă, „viu şi natural“, respirînd acelaşi aer ca şi ei, simţind frigul sau căldura odată cu ei, palpitînd în acelaşi ritm cu ei. Pentru ceilalţi, peste ani, „ilustrul dispărut“ apare ca o figură în cel mai bun caz stranie, dacă nu ridicolă. 

Puteţi face un mic experiment: să priviţi fotografiile înfăţişîndu-l pe C.I. Nottara – exact: „omonimul“ teatrului de pe bulevardul Magheru – sau să ascultaţi înregistrările radiofonice ale unor spectacole jucate de George Vraca. (Şi mă limitez la aceste exemple ca să cruţ sensibilitatea celor ce le-au fost apropiaţi unor actori plecaţi dintre noi mult mai recent decît aceştia.) Nu veţi reuşi să înţelegeţi de ce părinţii sau bunicii voştri i-au socotit „extraordinari“, de făceau coadă la casa de bilete ca să-i vadă şi să-i audă, de ce oftează trist sau zîmbesc înduioşat cînd le (mai) întîlnesc numele în spaţiul public, ici şi colo, cînd şi cînd – tot mai rar, tot mai mai rar, tot mai rar. 

Sigur, evoluţia gustului şi succesiunea modelor afectează şi alte arte, aşadar pe alţi artişti: puţini privitori mai sînt pătrunşi de dorul de moşie în faţa carelor cu boi ale lui Grigorescu şi nu multe domnişoare mai ascund sub perna udată de lacrimi poeziile lui Eminescu. Aici însă revirimentul se poate produce oricînd, poetul, pictorul, muzicianul, cineastul, arhitectul pot oricînd reintra în modă, pot fi oricînd „redescoperiţi“, căci opera lor există, poate fi recitită, reprivită şi, eventual, recondiţionată. Actorul – omul de teatru – rămîne pe vecie captivul prezentului său, zidit fără speranţă în realitatea conjugată mereu la timpul perfect trecut a artei sale etern evanescente.

Şi totuşi! Cum se face că mai ştim astăzi cine a fost Sarah Bernhardt? Cum de n-au pierit, înghiţite de valurile deceniilor şi secolelor, numele unor Kean (insistaţi puţin cu Wiki, după ce oboseşte de Keanu Reeves, va furniza informaţii preţioase!), Garrick, Réjane sau Talma? Cum de mai „avem idee“ despre farmecul Eleonorei Duse? Despre – iată – magnetismul lui Toma Caragiu? Despre Lucia Sturdza Bulandra, căreia oamenii de teatru îi spun „doamna Bulandra“ chiar şi astăzi, la peste o jumătate de secol de cînd teatrul de pe cheiul Dîmboviţei a fost numit astfel în memoria ei? (Deşi astăzi nu trebuie să mai treci pragul nevăzut pentru ca să-ţi „nemureşti“ cartea de identitate pe firma unui stadion, a unui cinematograf, a unui club de fitness.) 

Cum? Datorită vorbelor. Nu însă – vai nouă! – vorbelor puse pe hîrtie ori pe ecranul calculatorului sub formă de comentariu „specializat“, ci vorbelor ce se nasc întotdeauna cînd doi oameni de teatru se aşază la o masă (cu pahare sau ceşti), pe o bancă în parc, în faţa unui birou încărcat de hîrţoage. Oriunde. Sînt vorbe prin care prezentul teatrului de azi sau de acum şaizeci de ani devine un unic prezent continuu, viu, colorat, înţesat de sunete şi de miresme, un prezent în care Caragiu încetează să fie doar „Tomiţă“ cel din memoria televiziunii şi redevine Tipătescu („Zoe! Zoe!“), De Pretore Vincenzo sau Primarul din

Dar, mai ales, redevine el însuşi: omul plin de umor şi de durere, nestatornic şi chinuit de nesiguranţe, superstiţios şi, în ungherul lui, genial. Este, mă tem, singurul mod prin care amintirea unui actor dispărut poate continua să trăiască printre noi în chip autentic. Restul e tăcere. 

Alice Georgescu este critic de teatru.

Foto: arhiva Teatrului „L.S. Bulandra“ din Bucureşti

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.