Unde sînt zăpezile...?

Nu demult, într-o discuţie despre frumoasele vremuri de altădată cu un nostalgic declarat – deşi, în teatru, nostalgicii sînt aproape la fel de numeroşi ca şi în afara teatrului, „frumoasele vremuri“ arată, pentru oamenii scenei, cu totul altfel decît pentru ceilalţi –, unul dintre subiectele ivite pe tapet a sunat cam aşa: „Ehei, cum era atunci cînd numele unui actor se confunda cu numele teatrului!... Păi, domnule, nici nu trebuia să te mai uiţi unde se joacă piesa dacă vedeai pe afiş Icsulache Icsulescu: te duceai direct la Naţional, ori la «Bulandra», ori la Mic. Pe cînd acuma... Cine dracu’ mai ştie unde e angajat cutare sau cutare, că doar dai peste el şi aici, şi acolo, şi dincolo?!“. Ce-i drept, cum, la noi, sistemul actorilor aşa-zicînd liberi nu s-a „implementat“ de-a binelea (şi sînt semne că va mai dura ceva pînă să se întîmple asta), oamenii – şi oamenii de teatru, şi ceilalţi – au încă reflexul înduioşător de a asocia prompt numele şi firma, ca şi o reacţie discret contrariată atunci cînd descoperă că asocierea nu (mai) funcţionează. Deşi situaţii cînd un actor (o vedetă, de regulă) migra de la o scenă la alta au existat, destule, şi înainte de 1990, amintirea noastră cea creatoare tinde să le pună pe toate exclusiv în sarcina actualităţii imediate – la cîte belele ni se anunţă zilnic, ce mai contează o sîcîială culturală în plus? De-ale nostalgicilor, deh! Nu este însă mai puţin adevărat că, aşa cum deploram de zor împreună cu preopinentul meu, stabilitatea trupei e cea care dă unui teatru caracterul său specific şi special, diferit de al altor instituţii de spectacol; nemaivorbind de combinaţia aceea ideală (şi devenită, acum, tot mai rară) dintre un anume regizor şi o anume trupă... În punctul acesta, nostalgicii teatrali devin direct babe bocitoare. 

Recent, la Teatrul Evreiesc de Stat a avut loc premiera pe ţară a unui text montat de Felix Alexa, spectacolul avînd-o drept cap de afiş pe Maia Morgenstern: Tragedie dentară de Jean-Claude Grumberg. Este unul dintre cazurile (frecvente, în ultimele stagiuni) cînd steaua noastră de dimensiuni transnaţionale revine pe scena unde şi-a făcut, cu ani în urmă, debutul, încă înainte de facultate, şi unde se numără în continuare printre angajaţii „cu acte“. La fel ca şi în precedentele două producţii în care apare la TES (Jocul regilor şi Miss Daisy şi şoferul ei), „La Morgenstern“, cum ar spune italienii, joacă un rol ce-i convine perfect sub raport temperamental şi stilistic, un rol aflat la graniţa dintre dramă realistă şi farsă neagră. Alături de Andrei Finţi – cu care este colegă şi la Teatrul Naţional din Bucureşti –, Tudor Aaron Istodor şi Anka Levana, Maia susţine scenic povestea eroi-comică a unui cuplu de evrei cărora libertatea le-a adus aceleaşi bucurii ca şi Războiul (Al Doilea Mondial): dacă şi-au pierdut una dintre fiice în lagăr, cealaltă le va fi luată de religie, căci, încredinţată de copil unei mănăstiri catolice dispuse să-i ajute pe cei persecutaţi, fata va alege, la majorat, vălul negru al călugăriei. Spectacolul regizat de Felix Alexa are precizie şi concizie, e simplu şi eficient, şi chiar dacă, la premieră, tensiunea momentului a crispat oarecum evoluţia interpreţilor şi a relaxat prea tare unele pasaje, „tăietura“ mizanscenei garantează că, în timp, asperităţile vor dispărea, nuanţele vor căpăta relief (sau, invers, relieful va căpăta nuanţe) şi rolurile vor deveni, pentru actori, tot mai confortabile.  

Peer Gynt de Henrik Ibsen, un mai vechi spectacol văzut la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila („mai vechi“ însemnînd de-acum circa trei luni), a inaugurat simultan două proaspete prezenţe în urbea „frumoşilor nebuni“ (or mai fi ei frumoşi...?): una în fotoliul directorial – actorul Mircea Bodolan, pe care, probabil, cei mai mulţi şi-l amintesc pe post de... cantautorul cu acelaşi nume –, şi una pe scenă: actorul Marius Stănescu, starring pentru prima dată, din cîte ştiu eu, altundeva decît la „Odeonul“ bucureştean, unde este anagajat de multă vreme. Regizorul producţiei: Vlad Cristache, un tînăr absolvent al Universităţii de profil din Capitală. Figura fascinantă a vagabondului Peer, pe care dorul de nemărginire îl împinge tot mai departe de casă, în aventuri tot mai uluitoare, pînă să descopere, bătrîn de-acum, că infinitul se află în propria-i inimă, pare „emploi“-ul perfect pentru Marius Stănescu, artist deopotrivă intelectual şi instinctual, dar complicaţiile intrigii, ca şi stilul poemului dramatic ibsenian, totodată liric şi epic, romantic şi expresionist, s-au dovedit un pic prea grele pentru umerii (profesionali) încă insuficient căliţi ai junelui regizor. O montare inegală, cu scene frumoase (nu şi cu o scenografie frumoasă, din păcate), dar şi cu lungimi, aproximaţii sau chiar accidente de gust, o montare în care, alături de protagonist, s-au „văzut“ mai cu seamă ambianţa sonoră (ilustraţia muzicală: Cornel Cristei) şi interpreta credincioasei Solveig, Alexandra Sălceanu. Pentru un proaspăt regizor însă, întreprinderea e ambiţioasă şi virtual promiţătoare. 

Cît despre nostalgici... N-au decît să nostalgizeze, nu-i aşa? 

Alice Georgescu este critic de teatru.