Cu urechile larg închise
„Her psiholog, nu ştiu ce să mă fac. Nu mai am nici o bucurie.“ „Bucurie spuneţi, her Betovăn? Ia gîndeşte-te (sic) pozitiv şi fă o odă despre asta!“ Aşa sună „promo“-ul unui festival de muzică clasică (sau şi clasică), „performat“, în dialog, de două voci masculine şi difuzat de un post de radio cu intenţii şi pretenţii culturale pentru ascultătorii săi, prezumaţi a fi, la rîndul lor, persoane cu un anume grad de instrucţie. Am încercat să redau cît mai exact sunetul respectivei reclame, dar îmi dau seama că sînt departe de adevăr: rostirea lăbărţată, intonaţia neglijentă şi incomensurabila superioritate plictisită din cele două glasuri nu pot fi transcrise. Se vor păstra, nemuritoare, în eter.
Cam cu acelaşi sentiment pe care mi-l dă, zilnic, ascultarea acestei mostre de publicitate „ţintită“ am plecat de la majoritatea reprezentaţiilor programate de recent încheiatul Festival Naţional de Teatru, ajuns, sub directoratul artistic de trei ani al Cristinei Modreanu (care se şi încheie, cu această ocazie), la ediţia cu numărul 20 – jubiliară, cum se spune. Pentru un spor de precizie: de la toate reprezentaţiile vorbite în limba română pe care le-am văzut, însumînd cam o treime din oferta FNT la această categorie; altă aproximativ o treime erau spectacole pe care le cunoşteam dinainte şi care, dacă mă gîndesc bine, nu ar ameliora decît modic tabloul; în fine, ultima treime o constituie spectacolele pe care, din felurite motive, le-am pierdut. Să fi existat tocmai acolo excepţia salvatoare? Te pomeneşti. Personal, n-aş risca, totuşi, să pariez pe această eventualitate.
Din fericire, Festivalul Naţional (devenit, de cîţiva ani încoace, internaţional) a adus şi producţii străine, care au reprezentat adevăratul punct de interes al actualei ediţii, cu atît mai mult cu cît purtau semnături regizorale apreciate în toată Europa – polonezul Krzysztof Warlikowski, cu Dibuk, după S Anski şi Hanna Krall, italianul Romeo Castellucci, cu un spectacol „de autor“ intitulat Hey, girl!, alături de Silviu Purcărete, cu Regele moare de Eugène Ionesco, creat împreună cu o companie franceză; despre (unele dintre) ele vom mai vorbi, poate. Şi, tot din fericire, FNT 2010 nu a ignorat complet nici teatrele din România ce folosesc altă limbă decît româna, astfel încît, pe lîngă actorii de la Studio M din Sfîntu Gheorghe, care au realizat, sub direcţia de scenă a maghiarului Péter Uray, un insolit spectacol de dans-contact cu Hamlet, a sosit la Bucureşti şi cea mai bună trupă de pe teritoriul naţional – Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, cu Măsură pentru măsură de Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff, şi Strigăte şi şoapte de (după) Ingmar Bergman, în regia lui Andrei Şerban. Despre prima dintre aceste două producţii am scris într-un număr trecut, după ce am vizitat-o în spaţiul ei originar. Pe cealaltă, care a avut premiera acum cîteva luni, am văzut-o abia în festival. De fapt, pentru mine, festivalul a luat culoarea acestui spectacol şi a devenit, astfel, dincolo de orice altceva, unic. Şi important.
Andrei Şerban este nu doar un regizor (faimos) cu imaginaţie mereu activă, cu putere de muncă, parcă, nelimitată şi cu o capacitate rară de a aduna în jurul său energii creatoare, ci şi – în primul rînd – un artist de profundă spiritualitate, pentru care demersul estetic se contopeşte cu angajamentul etic într-o operă de asanare simultană a conştiinţelor şi a sufletelor. Spectacolele lui (bune) au deopotrivă frumuseţe formală şi înălţime morală; într-o lume adeseori urîtă, crudă, violentă, Andrei Şerban găseşte, prin teatru, spaţiul de lumină, de puritate şi de speranţă care face posibilă viaţa – nu existenţa biologică, animală, ci trăirea conştientă de sine însăşi, serenă şi plină de bucurie. Aflat la a doua colaborare cu ansamblul clujean, după acel cvasi-legendar Unchiul Vanea, Şerban porneşte de la scenariul uneia dintre capodoperele cinematografice ale lui Ingmar Bergman, Strigăte şi şoapte, pentru a re-crea atît povestea propriu-zisă a celor trei surori (aluzia cehoviană nu e întîmplătoare) autoclaustrate în casa copilăriei în aşteptarea morţii uneia dintre ele, cît şi istoria paralelă a cineastului care construieşte această poveste împreună cu actorii săi. De o intensitate aproape palpabilă a emoţiei, puternic şi delicat, spectacolul pune în mişcare, în eleganta scenografie a Carmencitei Brojboiu, siluetele carnal-imateriale ale celor trei eroine, ale servitoarei lor şi asistentei regizorului, prin jocul cu nuanţări muzicale al actriţelor Anikó Pethö, Imola Kézdi, Emöke Kató, Csilla Varga şi Csilla Albert, „conduse“ de extraordinarul Zsolt Bogdán, care schimbă „măştile“ cu uşurinţă magică, trecînd de la un personaj la altul (Bergman, doctorul, preotul, soţul uneia, respectiv alteia dintre surori) fără efort aparent şi portretizîndu-l savuros şi plastic pe fiecare. Un spectacol ce te împacă şi cu viaţa, şi cu teatrul, purtîndu-te spre starea de graţie despre care vorbeşte Andrei Şerban. În strigăte şi în şoapte.
Alice Georgescu este critic de teatru.
