Timpul şi timpurile

Sînt mulţi ani – şi nu toţi buni – de cînd, ajungînd eu, ca absolvent inutil de inutilă facultate pe nume Teatrologie, să lucrez la Biblioteca Centrală de Stat într-un neverosimil departament botezat Documentare în cultură, sînt mulţi ani, zic, de cînd, conspectînd acolo felurite reviste de teatru din toată lumea în folosul (discutabil) al lucrătorilor din teatrele patriei (conspectele se publicau într-un „buletin de uz intern“ care li se trimitea apoi instituţiilor de spectacol), sînt mulţi ani, prin urmare, de cînd făceam cunoştinţă fie şi doar aşa, prin litere şi imagini, cu opera unor regizori din Europa, ba chiar de mai departe. Fără să visez măcar, la ora aceea, că voi şi vedea vreodată ceva din respectiva operă „cu ochii mei“. Acţiunea se petrecea în anii 1980 şi cine ţine minte acele timpuri (tot mai puţini...) înţelege despre ce vorbesc. Cine nu – îşi poate, sper, închipui. (Deunăzi, la un spectacol pentru copii, un tată îi explica băieţelului său rostul unei maşini de scris care apărea în decor: „E un computer mai vechi“. Mi-a venit să rîd şi să plîng, concomitent. Care ar fi atitudinea potrivită într-o asemenea împrejurare?) Citeam, va să zică, despre Giorgio Strehler şi Robert Wilson, despre Peter Brook şi Peter Stein, ca şi despre mulţi alţi autori de spectacole, mai ales din spaţiul germanofon (asta era „felia“ mea), mai tineri şi mai controversaţi, pentru că „revoluţionari“, fiecare în felul său: Peter Zadek, Pina Bausch, Klaus-Michael Grüber, Frank Castorf, Thomas Langhoff şi fratele său, Matthias... Cînd am fost invitată, acum vreo zece zile, să văd un spectacol montat de acesta din urmă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – Măsură pentru măsură de Shakespeare –, am avut un sentiment straniu: mi-a venit în minte titlul magnificei piese a lui Calderón de la Barca Viaţa e vis. Mda. 

Matthias Langhoff merge, acum, pe 70 de ani. S-a format (ca regizor şi, înainte de toate, ca om – caietul-program al spectacolului conţine un foarte interesant interviu cu el), în Germania de Est, dar a emigrat, sub comunism încă, stabilindu-se, în cele din urmă, la Paris. Nu demult, un Hamlet pus în scenă de el la Dijon a stîrnit foarte aprinse discuţii, adică respingeri violente şi adeziuni exaltate; era, din cîte mi s-a povestit, un fel de cabaret în stil brechtian, Brecht fiind prima dragoste a lui Matthias Langhoff, moştenită, probabil, de la tatăl său, Wolfgang Langhoff, şi el regizor cunoscut. Cum era şi Miklós Tompa, tatăl regizorului Gábor Tompa, directorul instituţiei clujene, cel mai bun teatru din ţară în acest moment, membru al Uniunii Teatrelor din Europa, asociaţie continentală reunind scene de elită.  

Langhoff a „citit“ piesa shakespeariană în acelaşi spirit brechtian care, admite el, i-a marcat definitiv relaţia cu teatrul: de la început, ni se dă a înţelege că vom asista la un joc, la o convenţie şi că, prin urmare, am face bine să urmărim „la rece“ întîmplările, fără să ne identificăm cu vreunul dintre personaje, la fel cum nu se identifică nici actorii. Mizeria fizică şi morală a Vienei (localizare, ca de obicei la Shakespeare, fantezistă), unde huzuresc în pace „curve şi călugăriţe, popi şi perverşi, asceţi şi asasini“, cum zice subtitlul textului în varianta alcătuită de regizor şi de Eszter Biró (formula românească îi aparţine Ioanei Ieronim), nu ne priveşte nicicum, chiar dacă unul dintre personaje, escrocul Pompeius, vorbeşte cu accent şi expresii familiare urechii noastre; după cum nici faptul că acelaşi actor – András Hatházi, excepţional – îl joacă şi pe conducătorul cetăţii, ducele Vicentio, nu are nimic comun cu existenţa noastră cetăţenească... În această viziune apăsat conceptualizantă (politică, ideologică, socio-economică sînt epitete care s-ar potrivi la fel de bine), povestea propriu-zisă din piesă – personală, emoţională şi, într-un fel, poetică (Ducele se retrage în umbră şi îi transferă temporar puterea nobilului Angelo, reputat pentru onestitatea sa inflexibilă, dar acesta cedează farmecului ingenuu al Isabellei, novice la o mănăstire, pasiunea împingîndu-l la un oribil şantaj sentimental/sexual) – devine mai degrabă un pretext, iar rezolvarea moralizatoare (Ducele reapare „la pont“, pentru a-l înlătura pe Angelo şi a o lua el însuşi în căsătorie pe Isabella) capătă aerul unei farse atroce. O farsă a cărei victimă este nu atît Angelo, cît noi, cei ce încă mai sperăm că în viaţă totul se încheie, ca în poveşti, prin triumful Binelui. Sau, măcar, al Sensului. 

Construit solid şi expresiv (decorul îi aparţine lui Langhoff, costumele – Carmencitei Brojboiu, iar muzica – lui Vasile Şirli), impecabil jucat – se impun din distribuţie Zsolt Bogdán (Angelo), Anikó Pethö (Isabella), Emöke Kató, Csilla Varga, Attila Orbán şi József Biró –, spectacolul se desfăşoară pe orizontală, cu amploarea unui veritabil tablou de moravuri şi de atmosferă, rămînînd dator, după părerea mea, în dimensiunea mai subtilă a adîncimii; care, uneori, vine cu timpul. Nu şi cu timpurile. 

Alice Georgescu este critic de teatru.