Propunere pentru o definiţie
A fi vedetă, în România de azi, este un lucru deopotrivă foarte uşor şi foarte greu. Dacă înţelegi prin vedetă o persoană care intră în atenţia presei – şi, implicit, a societăţii – pentru două-trei săptămîni sau, hai să zicem, două-trei luni e suficient să te „combini“, măcar şi pentru două-trei zile (sau chiar două-trei ore...), cu un fotbalist, o prezentatoare de televiziune sau un puternic al momentului. Să te „lipeşti“, adică, de o vedetă deja constituită. Dacă, din contră, vrei să „faci“ prima pagină sau „prime-time“-ul la feluritele posturi TV mai mult timp – de la doi-trei ani în sus – şi să devii, astfel, tu însuţi un ideal de „lipeală“, e nevoie fie să intri în politică, fie să dai „tunuri“ de proporţii (activităţi care, deseori, coincid), fie, în fine, să apelezi la instinctele primordiale ale semenilor, cum este, spre exemplu, instinctul de reproducere, care se menţine activ (la foc mic, ce-i drept) prin contemplarea acelor exemplare ale speciei, foarte reuşite din punct de vedere fizic (şi, în măsura posibilului, foarte dezbrăcate). Cum, însă, fiinţa umană a fost înzestrată şi cu instincte mai rafinate, precum, de pildă, instinctul ludic sau instinctul frumosului, au şansa de a accede la statutul de vedetă şi artiştii. Aici, lucrurile se complică brusc – ori, perfect dilematic, se simplifică dintr-o dată. Pentru a ajunge vedetă, în artă, trebuie să ai charismă.
Ce înseamnă charismă ştie cam toată lumea: farmec, forţă de atracţie, capacitate de iradiere a unor însuşiri care, mai mult sau mai puţin, există în fiecare dintre noi, adică pricepere, abilitate, talent pentru o anumită îndeletnicire. Pe cît este însă de lesne să descrii charisma, pe atît de anevoios e să o dobîndeşti. La fel ca şi geniul, o primeşti ca zestre la naştere şi nu trebuie să faci nimic ca s-o păstrezi. Este un dar. Spre deosebire, totuşi, de geniu, charisma nu izbuteşte să te propulseze în sfera excelenţei indiscutabile; nu singură. Dacă e o calitate sine qua non a celebrităţii în artă, nu e şi o calitate suficientă pentru a fi artist; artist adevărat, fireşte – sintagmă care ar constitui, în sine, o tautologie, dar pe care vremurile noastre, cum zice Hamlet despre vremea lui, o cer în permanenţă reconfirmată. Mai e nevoie să i se adauge, pentru asta, muncă, pasiune şi abnegaţie.
Toate cele de mai sus par, în lipsa unui reper concret, vorbărie goală; altfel spus, teorie inutilă. De îndată ce li se ataşează însă un exemplu concret – un nume –, ele capătă sens şi consistenţă. Numele pe care li-l voi ataşa de astă dată este Răzvan Mazilu.Răzvan Mazilu a devenit, pentru oricine are cît de cît contact cu actualitatea culturală românească, un simbol al artei spectacolului, indiferent de categoria în care s-ar încadra; pentru o sporită precizie a termenilor, acest spectacol: dans, teatru, balet, teatru-dans. Răzvan Mazilu este, prin definiţie şi predestinare, un artist care a ales, spre a se exprima deplin, arta mişcării armonioase pe muzică, dar, dincolo de ea, pe gînd şi pe emoţie, pe trăire şi pe imaginaţie. Răzvan Mazilu este, în plus, un artist care umple săli, care aduce în faţa scenei oameni de toate vîrstele şi de toate profesiile, care are „fani“ înrăiţi şi admiratori spontani cu zecile şi sutele. În rezumat, Răzvan Mazilu este o vedetă.
O demonstrează, din nou, cea mai recentă apariţie a sa într-una dintre ultimele producţii ale stagiunii ce tocmai s-a încheiat: Depeche // Dance, realizată de Teatrul Odeon în cadrul programului intitulat „Dans la Odeon“, al cărui „creier“ (şi, deopotrivă, trup) este, în principal, Răzvan Mazilu. Spectacolul, semnat coregrafic de italianul Massimo Gerardi (cu care artistul român colaborează, dacă nu mă înşel, pentru a doua oară), e construit în întregime pe muzica, mai veche ori mai nouă, a unei trupe aproape legendare – Depeche Mode –, muzică (electronică) alcătuind suportul unui parcurs cînd melancolic şi cînd discret parodic, cînd rapid-viguros şi cînd lent-liric al unui grup de dansatori ce „performează“ alternativ solo-uri, duete şi numere colective. Decorul, extrem minimalist (Eveline Havertz), lasă spaţiu deplin mişcării, ritmată atît de sunete, cît şi de imagini (proiecţiile video sînt semnate tot de Massimo Gerardi) şi gîndită ca un continuo de impresii, senzaţii, stări de spirit. Foarte bine antrenaţi, tinerii dansatori – Laura Andrei, Bianca Patrichi, Judith State, Vanda Ştefănescu, Cristian Chiş, Mircea Ghinea, Levente Szász, Florin Tănase –, cărora li se adaugă, spre final, actorul Mihai Smărăndache, într-un „moment poetic“ explicit (pe versurile a două dintre melodiile DM, desigur), umplu scena cu o desfăşurare impresionantă de siguranţă, graţie, forţă şi bucurie. În fruntea lor, prezent, parcă, pînă şi atunci cînd nu se află, fizic, în scenă, Răzvan Mazilu aduce, atît în episoadele solistice, cît şi în „dialogurile“ cu unul sau altul dintre colegi, stilul şi eleganţa ce îi caracterizează întotdeauna evoluţiile. Dăruirea totală pe care el reuşeşte să o transmită auditoriului are efectul unui şoc electric subtil, astfel încît, indiferent de dispoziţia sa iniţială, spectatorul este captivat de lumea ce se creează pe scenă şi absorbit de ea fără să mai opună rezistenţă. Am văzut, chiar lîngă mine, cum două doamne care nu se îndurau, la început, să-şi abandoneze conversaţiile prin SMS au cedat treptat, ca sub puterea unei vrăji, în faţa performanţei sale. Cum se defineşte oare o vedetă mai convingător decît aşa?
Alice Georgescu este critic de teatru.
