Criticii şi democraţia mondială
Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (prescurtat, AICT sau IATC, după cum iniţialele provin de la numele franţuzesc sau de la cel englezesc al organizaţiei) este, pentru teoreticienii scenei de pretutindeni, cam ceea ce este pentru practicieni UTE (Uniunea Teatrelor din Europa, de sorginte franceză) – sau ETC (Convenţia Teatrală Europeană, născocită de anglofoni), pentru că artiştii, mai numeroşi (şi aproape la fel de orgolioşi...), s-au asociat în două organizaţii, oarecum rivale. Nu că, neapărat, criticii ar fi mai paşnici; ei au, însă, mai puţini bani. Din acest motiv, spre exemplu, congresele AICT se desfăşoară, de regulă, în cadrul unui festival (internaţional), ai cărui organizatori pot oferi cazare şi masă – plus, fireşte, spectacole, pentru exercitarea specifică a organului critic. E drept, Asociaţia cuprinzînd în (prea?) mare măsură universitari care se ocupă (şi) de viaţa teatrală curentă, organul cu pricina aproape că devine facultativ, ceea ce nu înseamnă că secreţiile sale sînt, la ocazie, mai puţin virulente. Căci... cui nu-i place să facă pe atotştiutorul?
Anul acesta, regula pomenită a fost încălcată – şi încă într-un mod oarecum exotic, deoarece Congresul Mondial al AICT a fost găzduit nu de un festival, ci, pur şi simplu, de un oraş şi, pe deasupra, de un oraş dintr-o ţară unde nici măcar nu există o secţie naţională a asociaţiei. Oraşul se numeşte Erevan. Pentru români (şi, probabil, pentru o mare parte dintre locuitorii spaţiului ex-comunist – sau ex-est-european, cum s-a pronunţat cineva într-un avînt ideologic şi, deopotrivă, ilogic de neoprit), numele frumoasei capitale armene e indisolubil legat de una dintre vedetele bancurilor de pe vremuri: Radio Erevan. M-am întrebat adeseori de ce aici şi nu în altă parte a lumii a fost plasată această veritabilă Mecca a spiritului cînd sofisticat şi cînd frust, cînd filozofic şi cînd un picuşor nătîng, cînd absurd şi cînd imediat-realist. Răspunsul mi l-a dat Erevanul însuşi, cu arhitectura sa bizară, alternînd străvechiul granit gălbui-roşiatic cu inconturnabilul beton cenuşiu al epocii sovietice, clădirile bogat ornamentate, în gustul decorativ oriental, cu blocurile severe şi mizere ale trecutului nostru comun – şi mai ales populaţia Erevanului, pestriţă, gălăgioasă şi îmbinînd, în acel aliaj de neînţeles pentru occidentali, cumsecădenia şi şmecheria, ospitalitatea şi instinctul comercial dur, solicitudinea şi nepăsarea, promisiunile mari şi memoria scurtă. Perechile de contrarii ar putea alcătui o listă nesfîrşită.
La Erevan s-au întîlnit, aşadar, spre a-şi alege conducătorii pentru un mandat de doi ani şi spre a discuta, prin referate şi intervenţii libere, pe tema femeii şi feminismului în teatrul contemporan, teoreticienii de profil din toată lumea, grupaţi în peste cincizeci de secţii naţionale – un total de aproximativ două mii de membri. Desigur, aceste cifre ţin, la rîndul lor, de teorie; practic, în sala de conferinţe se adunau, zilnic, cam patruzeci de delegaţi, reprezentînd douăzeci şi una de ţări de pe trei continente: Europa, Asia şi America de Nord; au lipsit America de Sud, Africa şi Australia. (În acest moment îmi dau seama că numele tuturor continentelor începe cu A, mai puţin unul. Fără îndoială, e încă un motiv ca europenii să se creadă cei mai grozavi de pe mapamond.) Nu e de presupus, de altfel, că prezenţa lor ar fi schimbat ceva în raportul de forţe exprimat mai cu seamă în componenţa Comitetului Executiv (top ten), organul de conducere al AICT: Canada, China (new entry), Franţa, Iran, Japonia, Marea Britanie, Polonia, Serbia, Statele Unite, Suedia. În lipsa (inexplicabilă) a Rusiei – foarte prezentă nu doar în arta teatrului mondial, ci şi în viaţa gazdelor congresului – şi cu adaosul de coloratură ideologică, istorică şi/sau emoţională al unor arii geografice aşa-zicînd inedite, nu e o configuraţie care să mire pe cineva; nici măcar (sau cu atît mai puţin) pe un politician. Am uzat, în înşiruire, de suverana ordine alfabetică; ordinea voturilor obţinute de secţiile naţionale respective spune cîte ceva în plus despre activitatea, influenţa sau farmecul personal al reprezentantului respectivei secţii; dar acesta este un amănunt. În fruntea asociaţiei au rămas, fiind realeşi fără nici un contracandidat, Yun-Cheol Kim (Coreea de Sud – preşedinte), Michel Vaïs (Canada – secretar general) şi Irène Sadowska-Guillon (Franţa – trezorier). În ansamblu, procedura a fost simplă şi eficace.
Tot acum a avut loc şi înmînarea Premiului Thalia, prin care criticii sărbătoresc, în ritmul congreselor, contribuţia unei personalităţi din zona teoriei teatrale la înfăţişarea actuală a scenei mondiale. De astă dată, premiantul a fost americanul Richard Schechner, om de teatru complex, deopotrivă teoretician şi practician; în plus, excelent conferenţiar, transformîndu-şi discursul de mulţumire într-o adevărată prelegere axată pe tema simpozionului ce a însoţit congresul: femeia în teatru. Acestei teme i-a şi fost alocată majoritatea timpului petrecut la Erevan. Dar, despre asta şi despre cele cîteva spectacole văzute acolo, săptămîna viitoare. Deocamdată, în loc de concluzie, o observaţie şi o întrebare. Gazdele i-au repartizat pe participanţii la congres în două hoteluri, net diferite ca grad de confort, în funcţie de (non)apartenenţa lor la organul de conducere al asociaţiei. Să fi fost la mijloc un reflex local-medieval inconştient sau o reflectare intenţionată a esenţei nude a democraţiei contemporane la nivel mondial?
Alice Georgescu este critic de teatru.
