FNT ± 3

Ecourile Festivalului Naţional de Teatru, încheiat în prima săptămînă din noiembrie, se sting treptat, suscitînd încă, pe suprafaţa vieţii teatrale curente, mici vîrtejuri în albia principală, gîlgîieli şi bolboroseli în dreptul diverselor stăvilare, ba chiar şi cîte-o viitură bruscă pe cîte-un braţ aparent secat. În privinţa mişcărilor de adîncime, e greu de spus dacă ediţia 2010, încrisă, mai mult sau mai puţin, pe aceeaşi direcţie ca şi ediţiile 2008 şi 2009 (cei trei ani cînd conducerea artistică şi selecţia FNT au fost asigurate de Cristina Modreanu, ziarist şi cronicar teatral), va însemna cu adevărat ceva, adică, păstrînd metafora acvatică, dacă ea va contribui cu adevărat la răscolirea mîlului de pe fundul marelui lac al scenei româneşti. Căci, deşi Lucian Blaga ne asigură atît de dulce că numai în asemenea lacuri înfloresc nuferii, cantitatea prea mare de ţărînă inertă poate compromite înotul sau navigaţia, ca să nu mai vorbim despre celelalte forme de viaţă de sub oglinda apei. Or, intenţia declarată (pe ton cînd mai aşezat, cînd foarte bătăios) a pomenitului directorat a fost tocmai aceasta: să tulbure apele, altfel spus să conturbe comodităţile, să combată clişeele, să contrazică aşteptările, spre a declanşa o reconsiderare a artei scenice autohtone în raport, pe de o parte, cu timpul nostru şi, pe de altă parte, cu teatrul lumii. Nobilă ambiţie – şi purtătoare de riscuri evidente. 

Ultimele (în sensul de cele mai recente, să sperăm!) trei ediţii ale FNT au adus în atenţie un număr considerabil de artişti din generaţiile tinere, ca şi un număr consistent de formule scenice pe care nu le-aş numi neapărat sau nu le-aş numi chiar deloc (i)novatoare, dar care a(vea)u în comun, măcar la nivelul propunerii, gustul pentru pulverizarea formelor teatrale aşa-zicînd tradiţionale. Ce înseamnă însă tradiţie în teatru, artă aflată într-o relaţie atît de specială cu viaţa încît, uneori, graniţele dintre ele se topesc pe neobservate? După părerea mea, viteza necontrolată a existenţei actuale – şi, în consecinţă, a reflexivităţii actuale – tinde să acorde importanţă cuvintelor (formelor) mai mult decît adevărului pe care ele îl conţin; aşa se face, venind la ale noastre, că acest calificativ cu dobîndită conotaţie peiorativă (tradiţional) se vede aplicat, fără discriminare, atît unor spectacole foarte rele, cît şi unor spectacole foarte bune, pentru unicul motiv că şi unele, şi celelalte recurg, de pildă, la poveste (fabulă, story, dramaturgie), neglijînd aplombul vizual ori, mai bine zis, senzorial. În graba denunţării convenţiilor ucigătoare de spontaneitate (?), orice spectacol jucat pe scena obişnuită, cu, eventual, cortină, decor construit, costume „de epocă“ etc. devine, astfel, o mostră de insuportabilă desuetudine, chiar dacă regia e inteligentă şi sensibilă, chiar dacă actorii sînt impecabili, chiar dacă „mesajul“ (horribile dictu!) e generos – şi, pînă la urmă, chiar dacă el, spectacolul, place unui număr mare de oameni. Nu spun că asta s-a întîmplat „punctual“ la vreuna dintre ultimele trei ediţii ale FNT; vorbesc despre o tendinţă pe care, am impresia, acestea au pus-o în evidenţă.  

Concomitent, s-a impus o preferinţă accentuată pentru un gen de teatru care, indiferent de mijloacele de expresie folosite, înfăţişează realitatea în dimensiunea ei descurajatoare sau, măcar, respingătoare. Observaţia se aplică în special producţiilor întemeiate pe texte – româneşti şi străine deopotrivă – „de actualitate“. E drept, actualitatea zilnică nu este una de natură să trezească entuziasme: o simplă deschidere a televizorului la emisiunile de ştiri poate convinge pe oricine că lumea a înnebunit, că planeta se îndreaptă spre catastrofă, că Apocalipsa aşteaptă după colţ ş.a.m.d. Aici este şi problema: pentru comunicări de acest fel avem televiziunea (şi ziarele, şi o parte zdravănă de Internet, şi babele din faţa blocului), nu cred că teatrul trebuie să concureze aceste competente medii de informare; cred, dimpotrivă, că scena, chiar punînd în discuţie asemenea chestiuni, are datoria (formulată de Aristotel, nu-i aşa?) de a ne curăţa, în felul său, în felurile sale, de zgura deznădejdii cotidiene. E o datorie inseparabilă de calitatea organică a teatrului, aceea de artă. Cînd însă chiar această calitate este negată, în numele combaterii „tradiţiei“ şi al adecvării la „realitate“, mi se pare că produsele cu asemenea veleităţi se exclud singure din competiţie (o competiţie simbolică, fireşte) şi singure cer să fie tratate ca atare.  

Meritul incontestabil al FNT 2008-2010 rezidă în tentativele de recuperare (la nivel teoretic în primul rînd, prin forţa lucrurilor) a unor zone artistice de care teatrul românesc a fost ţinut la distanţă în vremurile obsedantului ceauşism – cel puţin în mod oficial, pentru că atît practicienii cît şi teoreticienii lui de atunci ştiau şi de Grotowski, şi de Kantor, şi de Living Theater, şi de Peter Brook, şi de mulţi alţii încă. Practicienii şi teoreticienii de azi nu ştiu însă întotdeauna, iar a-i pune în contact, prin cărţi traduse, prin conferinţe, prin proiecţii, cu opere esenţiale din teatrul lumii este mai mult decît de dorit. La fel ca şi a-i pune în contact, prin spectacole aduse din străinătate, cu arta vie a timpului lor, indiferent de gradul de perfecţiune al unuia sau altuia dintre artişti.  

Cum spuneam, efectele „palpabile“ ale celor trei ediţii ale Festivalului Naţional de Teatru girate de Cristina Modreanu se vor vedea – dacă se vor vedea – de-abia de acum încolo. Nu ne putem dori, cu toţii, decît ca ele să fie pe măsura intenţiilor afirmate; şi, poate, mai mult de-atît. 

Alice Georgescu este critic de teatru.