Baterea de cîmpi, ca (auto)critică

„Românul s-a născut poet“ – această propoziţie, rostită cînd pe ton ironic, cînd cu o secretă mîndrie (adică: ehei, glumim noi, dar chestia e că sîntem buni, dom’le, foarte buni, cei mai buni), cuprinde un adevăr (păi nu?) cît se poate de parţial. Românul s-a născut nu doar poet, ci şi politician, inginer, avocat, popă, fotbalist, contabil, profesor, savant, artist – plus, evident, critic literar. Altfel spus, unde vine vorba de cap şi de picioare, e stăpîn şi domn; cu mîinile „le are“ mai puţin, în orice caz cu mîinile puse la treabă (altminteri, nu ne putem plînge, nici noi înşine, conaţionalii care – de pildă – circulă cu transportul în comun şi nu-şi păzesc bine buzunarele, nici europenii ceilalţi). Se pricepe – asta-i realitatea! – la tot şi la orice, chiar dacă nu-i specialist; ba mai ales atunci. Iar domeniile sale predilecte sînt cele liberale, în special artele şi sporturile, dintre arte fiind preferate teatrul şi filmul (pe lîngă poezie, bineînţeles), ca „mai populare“, fiindcă românul nu se recunoaşte elitist decît arareori, cînd are vocaţie (sau puseuri) de disident intelectual; altfel, cu cît e mai snob cu atît defilează mai harnic cu poporul, alături de popor, pentru popor, sorbind sonor din şpriţuri şi agitînd vizibil mîna cu mititelul ori cu cîrnatul mînjit de fasole. Ah, şi uitasem să enumăr, printre domeniile favorite ale românului atotpricepător, ziaristica; acolo e el tare de tot, acolo e imbatabil, fiindcă domeniul îi oferă cea mai largă posibilitate de manifestare a multiplelor sale competenţe inexistente. Ca ziarist, poate să se pronunţe despre orice, de la bomba nucleară iraniană la viziunile apocaliptice ale cutărei babe Safta.

Cu atît mai mult despre teatru. Artiştii scenei – dar cu deosebire directorii de instituţii de spectacol – şi-au făcut un obicei din a-i înghesui strîns în cîte un colţ (după premiere, îndeobşte) pe cronicarii aşa-zicînd cu patalama, ca să-i întrebe indignaţi: „Auzi, dragă, cine e ăsta (sau, mai adesea, asta) care scrie la... (aici, puneţi ce nume de ziar credeţi că se potriveşte, sînt multe), că numai prostii spune? Păi, voi (adică noi, ăştilalţi) de ce nu luaţi atitudine?! De ce-i lăsaţi să-şi dea cu părerea pe toţi neaveniţii (sau, la supărare mai mare: pe toţi veniţii cu pluta), care habar nu au cu ce se mănîncă actoria şi regia, dar îşi permit să dea verdicte?! De ce nu faceţi nimic cu Asociaţia aia a vostră, să le mai tăiaţi un pic macaroana, că aşa nu se mai poate?!“. Degeaba îi explici convorbitorului că Asociaţia (criticilor) nu are nimic a face aici, că decizia primă şi ultimă în legătură cu semnatarul unei compuneri despre teatru îi aparţine directorului publicaţiei, că, mai la urma urmei, trăim într-o ţară liberă, unde presa e mai liberă ca oricine – el spumegă în continuare. Evident, atunci cînd ipochimenul l-a „înjurat“. Nu mai trebuie, cred, să adaug că, atunci cînd aceeaşi persoană, în acelaşi „organ de presă“, l-a lăudat, vajnicul pledant pentru profesionalism şi curăţenie în spaţiul public nu mai are nimic de zis; dimpotrivă, zîmbeşte galeş şi zice: „Ştii, şi lu’ Ics i-a plăcut!“. Dacă te uiţi niţel mai lung la el, nu insistă, dar, la avizierul teatrului, articolaşul lui Ics e plantat la loc de cinste, în chenar cu floricele. 

Nu-i vorbă, şi sistemul de învăţămînt, cu faimoasele lui reglementări „europene“, contribuie din plin la încurcarea lucrurilor. Aflu cu stupoare că printre noi circulă, arborînd senin titlul de doctor acordat de instituţii pretins serioase, făpturi pe care nici în glumă nu le poţi bănui a cunoaşte despre domeniul teatrului altceva decît – în cel mai bun caz – adresa cîte unui loc unde se joacă spectacole. Şi (oh, da!) o sumedenie de amănunte despre ultima amantă a actorului Y sau despre aranjamentele domestice ale actriţei Z; de precizat că, de regulă, Y şi Z sînt (şi) vedete sau, măcar, apariţii de telenovelă. Situaţia a căpătat o asemenea amploare încît, în curînd, un titlu de glorie va fi să nu afişezi nici un titlu academic. (Academic?!) 

Îmi dau seama că mă îndrept spre sfîrşitul articolului şi încă nu am vorbit, de fapt, despre teatru. Despre teatrul adevărat. Despre teatrul făcut de oameni care nu pot trăi altfel decît făcînd teatru. Despre teatrul pe care o mînă de oameni încearcă să-l ocrotească, să-l ajute să respire şi să ţină piept imposturii vîndute sub numele de artă scenică „independentă“, sau (alteori) „nouă“, sau (alteori) de „iniţiativă privată“, sau (adeseori) „de stat“. Despre teatrul care vorbeşte despre mine, despre noi. Despre teatrul care nu ştie să mintă şi nu poate să spună răspicat adevărul pentru că rostul lui nu e să concureze cu ziarele (!), ci să ne facă sufletul mai inteligent şi mintea mai sensibilă. Am bătut, de fapt, cîmpii. Cu furie, cu disperare, cu sentimentul zădărniciei. O fi de vină Luna, cea care s-a apropiat prea tare de Pămînt, o fi de vină cutremurul din Japonia, o fi de vină războiul din Libia? Sau numai fatalitatea că, vorba lui Rică Venturiano, şi eu sînt român?  P.S. Acest text se dedică, odată cu vibranta recunoştinţă a autoarei, actriţei Valeria Seciu şi interpretării sale (rolul Lady Macbeth) din spectacolul Macbeth. Un studiu, produs de Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ şi de Teatrul Naţional din Bucureşti şi datorat regizorului Radu Penciulescu.

Alice Georgescu este critic de teatru.