Radu VANCU

Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.

Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

O tristețe cît pentru toată specia. Purtată în cîrcă de cîțiva aleși ai disperării – pentru ca noi, ceilalți, să putem supraviețui.

Ca formă a bunătății, ea trebuie să fie suflet intensificat – atît de intens, încît te schimbă pentru totdeauna după ce faci experiența ei.

Literatura a trebuit să-și reînvețe la noi dreptul de a fi activistă – adică de a fi interesată de politic, de social, de civic.

Nevoia de admirație e o adicție la fel de toxică și de distructivă ca oricare alta.

Obiectele construiesc patul germinativ al propriului lor suflet.

Nu țipete, doar șoapte criptice sub tortură – asta sînt versurile lui Celan.

Mai întîi, poezia lui e în mod evident impură, din punct de vedere liric.

Omul nu rezistă emoțiilor care-l fac om – e cel mai grav viciu de construcție al nostru.

E un jurnal foarte intim, în care răzbat ecourile cancerului din afară, însă ceea ce m-a interesat a fost de fapt harta egoistă a creierului meu, a inimii mele, zis mai prețios și mai patetic.

Tocmai pentru noi, românii, e greu de acceptat că există atîta frumusețe obiectivă în țara noastră pe cît se vede în România neîmblînzită.

Un Daffy Duck isteric, pus pe poante care pot zgîlţîi din temelii planeta. Un Daffy Duck dat cu peroxid.

Ar trebui ca el singur să fie jumătate din dragostea noastră de două biete corpuri. Nu e. Ar trebui să fie jumătate din luminile noastre interstelare. Nu e.

Fără a fi poet, Creția a avut natura unui mare poet: fiindcă a fost la fel de reactiv la poezie ca cei mai mari dintre ei. A vorbit poezia fără să o poată rosti. E un dar enorm acesta – la fel de enorm și de otrăvit ca poezia însăși.

Tot nu știm motivul pentru care, în anul 8 al erei noastre, Octavian Augustus a decis să-l relege pe Ovidiu în îndepărtatul Tomis. Pedeapsă aspră, totuși cu ceva înlesniri – poetul avea dreptul să ia cu el sclavi, iar exilul nu era însoțit și de confiscarea averii, cum se întîmpla de regulă în cele mai multe cazuri.

Ceea ce e uimitor în Sonetele lui Shakespeare e căldura umană, atît de concretă, atît de lesne sesizabilă, a prezenţei umane de dincolo de text.

Cele treizeci şi patru poeme ale lui Toma Caragiu recuperate postum de Ion Cocora în 1979 vorbesc despre adevăr, moarte, viaţă, înviere, sensul existenţei şi alte chestiuni asemenea, toate la fel de grave şi de urgente.

Chiar şi în vechile epopei războinice, aşteptarea – care pentru un războinic nu ar trebui să fie o virtute – e conotată pozitiv, ba deseori admirativ de-a binelea. Aşteptarea Penelopei, de pildă, e un corelativ obiectiv al fidelităţii casnice; pe care Ulise, ajuns acasă, are prilejul să o constate cu ochii săi.

Cînd lunile de vară încep să se apropie, cînd serile încep să vină tot mai tîrziu, cînd intră aşa o forfotă în lume de parcă toată structura materiei ar fi virusată de un dor subcuantic de ducă – e limpede, atunci nu mai e nici o scăpare, vine vacanţa.

vor fi oameni şi vor împinge lumea mai departe

"Exact cum se descrie ea însăşi: ca o instituţie prea personalizată, al cărei scop e să servească nu scriitorii, ci pe preşedintele ei. Vrea preşedintele trei mandate? USR i le oferă neîntîrziat. Sau poate vrea mandate nenumărate? Atunci nenumărate să fie, spune USR."

Am fost dintotdeauna sigur că sînt un scriitor atît de egomaniac, încît n-o să scriu niciodată despre politică & politic. Însă vara lui 2012 a fost una dementă, într-atît de dementă încît pînă şi un abulic ca mine a reacţionat – în săptămîna suspendării, între 3 şi 7 iulie, am scris texte reactive, de atitudine, aproape zilnic.

E cel mai amplu festival internaţional de poezie de la noi. Mai sînt în ţară festivaluri foarte bune, mă gîndesc în primul rînd la cel de la Bistriţa; însă nici un alt festival nu adună poeţi buni & foarte buni din atîtea ţări. Vor fi invitaţi din treisprezece ţări, de pe trei continente, din toate generaţiile poetice

De cînd cu supermarketurile, s-a zis cu anotimpurile. Există un singur Anotimp Universal, în care ex-anotimpurile „sînt date/ deodată toate“. Toate cele patru, vreau să spun. Indiferent că tu crezi că afară e vară sau iarnă.

Mi-am dat seama, de ceva vreme, de unde cunosc privirea asta a ta, atît de hipnotizată & de hipnotică, pe care o ai cînd te uiţi la desenele animate cu Thomas sau la Lightning McQueen, aka Fulger din Cars: e, fără rest, privirea hipnotizată & hipnotică a lui Pound din filmuleţul de pe YouTube în care-l ascultă pe Pasolini citindu-i Cantos în versiune italiană.

Radu VANCU (n. 1978) a publicat şase cărţi de poezie: Epistole pentru Camelia (2002), Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010, Premiul revistei Observator cultural şi Premiul filialei Sibiu a USR), Amintiri pentru tatăl meu (2010) şi Frînghia înflorită (2012, Premiul Republica al Salonului Internaţional de Carte de la Chişinău). Este lector la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu şi redactor la revistele Poesis internaţional şi Transilvania.

E absolut miraculos cum pot cinci oameni să transforme un oraş întreg, dacă-şi pun tot sufletul în chestia asta. Şi e cît se poate de limpede că echipa de proiect a Festivalului de poezie şi muzică de cameră de la Bistriţa, plus directorul Festivalului îşi pun absolut tot sufletul în minunea numită Poezia e la Bistriţa.

De fiecare dată cînd mă văd pus în situaţia de a vorbi despre antologia Cele mai frumoase poeme din 2010 în absenţa lui Claudiu Komartin mă încearcă un sentiment de stînjeneală, dacă nu de impostură de-a binelea – ca pe un licean care-şi asumă de unul singur o temă făcută la comun cu bunul lui prieten din banca vecină.

Ajuns la ediţia a treia, Festivalul de Poezie şi Muzică de cameră de la Bistriţa e deja o referinţă de primă autoritate pe piaţa manifestărilor de gen din România, din fericire tot mai numeroase în ultima vreme (însă, din păcate, destul de puţine prin comparaţie cu ce se întîmplă oriunde altundeva în Europa – ajunge să amintim că n-avem nici un festival internaţional de poezie, oricît de prizărit.)

Ce-ţi spune unul din morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, cînd te lasă inima să-l visezi

Crescut într-un cartier muncitoresc al Sibiului, nu cred că am ştiut pînă pe la doisprezece-treisprezece ani că, la douăzeci de minute de mers pe jos, există o catedrală evanghelică, fără de care acum...

Căutînd pe www.sibiu2007.ro, bunul internaut descoperă cu stupoare că, în cele douăsprezece luni în care Sibiul este buricul cultural al lumii, nu e vreme decît de 9 proiecte destinate literaturii,...