Numai cine admiră știe să vadă îngerii din literatură

Publicat în Dilema Veche nr. 884 din 18 - 24 martie 2021
Literatura e memoria în flăcări jpeg

Spune Platon undeva că, la modul ideal, puterea trebuie dată numai celor care nu o vor. Fiindcă numai ei nu se vor lăsa corupți de putere. Tot astfel, la modul ideal, ar trebui să-i admirăm numai pe cei care nu vor să fie admirați. Fiindcă numai ei nu se vor lăsa corupți de admirație. Am văzut, ca toată lumea, oameni smintiți de nevoia de a fi admirați, organizînd din răsputeri în jurul lor infrastructuri ale unei admirații cît mai publice, cît mai gălăgioase, suspect de festive – și care, atunci cînd agenții acestei celebrări perpetue mai ostenesc și își trag sufletul, nu pregetă să treacă ei înșiși la istovitoarea muncă a autocelebrării. E, foarte probabil, o formă a nevrozei de succes, demonstrînd fără exces de subtilitate cît de nefericiți sînt oamenii care nu admit să nu fie admirați clipă de clipă. Și, în același timp, e o demonstrație a faptului că nevoia de admirație e o adicție la fel de toxică și de distructivă ca oricare alta.

În ce mă privește, am avut norocul să cunosc, la sfîrșitul adolescenței, pe unul dintre rarii oameni plasați la capătul opus al spectrului: unul din specia stranie a celor care nu suportă să fie admirați. Unul dintre cei care iau admirația ca pe o insultă. Sau ca pe o calomnie. Și care, dimpotrivă, nu înceta să se calomnieze el însuși, secundă de secundă – cam în același fel în care Agamben îl descrie pe Josef K. drept un autocalomniator perpetuu. Mă gîndesc, bineînțeles, la Mircea Ivănescu. Într-o lume a vanităților hipertrofiate, cum e cea a poeților, în care aproape fiecare dintre noi nu contenește să lustruiască la propria statuie, la propriul mit, citindu-și cu ochi înduioșați propria posteritate, comportîndu-ne secundă de secundă ca și cum ne-am scrie cu fiecare gest necrologul glorificator, Mircea Ivănescu era unul dintre foarte puținii care procedau cu totul dimpotrivă: susținea (cu reală tristețe, de altfel) că ceea ce scrie nu este poezie, era convins că o viață de căutare neîncetată a frumuseții nu-l dusese mai aproape de ea și, atunci cînd îi fusese decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Sibiu, în practic cel mai scurt discurs de recepție pe care l-am auzit eu vreodată (vreo șase rînduri cu totul), mulțumise pentru „cu totul disproporționata desfășurare de forțe, în nici un caz justificată de eventualele mele încercări literare”. (Cam acesta fusese tot discursul, așa că s-ar putea să exagerez atunci cînd spun că erau șase rînduri încheiate: e mult mai plauzibil să fi fost doar patru.)

De altfel, în ultima lui ieșire publică, la lansarea antologiei din poemele lui îngrijită de Matei Călinescu la Polirom, în 2003, la librăria Humanitas din Sibiu, îi consiliase (ce spun eu, aproape îi implorase) pe „eventualii tineri scriitori” din public (nici acum nu știu sigur dacă nu cumva se referea și la mine, cînd l-am întrebat după aceea direct, între patru ochi, a evitat răspunsul) să abandoneze complet orice iluzie privitoare la literatură, și de fapt să abandoneze complet literatura – fiindcă el, după o viață întreagă de construit iluzii ținînd de literatură, îi poate asigura că literatura nu salvează nimic. Matei Călinescu a zîmbit reținut – nu se putea înțelege dacă aprobator sau doar ca amuzament în fața a ceea ce putea să pară doar o cochetărie a unui bătrîn mare poet. Sau, mai degrabă, amîndouă: fiindcă Matei Călinescu scrisese, în același an 2003, cartea de doliu după moartea fiului său Matthew, în cele patruzeci de zile în care tradiția spune că durerea trebuie metabolizată, așa încît știa el însuși cît se putea de bine că literatura nu salvează nimic – dar că, în același timp, fără literatură, adică fără cartea de doliu, despărțirea lui de Matthew ar fi rămas numai durere pură, lipsită de posibilitatea de a genera vreun sens consolator, sau vreun sens moral, sau orice alt sens.

Peste vreo 15 ani, cînd am citit jurnalul de intrare în moarte al lui Matei Călinescu, ținut după ce aflase că are cancer, am simțit același lucru: că Matei Călinescu nu cere literaturii vreo formă de salvare, întrucît știe că e iluzorie – dar îi cere să-l ajute să construiască un sens în miezul non-sensului. Cere frumuseții din literatură și din muzică, fiindcă ascultă multă muzică în acei ani terminali, să funcționeze ca un fel de îngeri – care nu salvează nimic, dar anunță cîte un sens, uneori înspăimîntător, cu vorba lui Rilke, alteori mîngîietor.

E exact ce face și poezia lui Mircea Ivănescu, în inima căreia se află tot o traumă fondatoare: nu moartea fiului sau propria moarte, ca la Matei Călinescu, ci sinuciderea unui frate mai mare (diferența de 11 ani dintre ei îl situează la jumătatea distanței dintre o figură fraternă și una paternă). Îi cere poeziei să funcționeze tot ca un înger – nu să salveze, dar să construiască un sens. La care (și asta e iluzia ei esențială) să poată participa atît supraviețuitorul, cît și mortul. Matei Călinescu observă, în prefața acelei antologii de la Polirom despre care am vorbit mai sus, că acel „noi” în numele căruia vorbește adesea poemul ivănescian este un plural care include probabil pe amîndoi frații Ivănescu – și pe cel sinucis, și pe cel supraviețuitor. Aș zice, continuînd metafora pe care am folosit-o mai sus, că acest „noi” e, pentru poezia lui Ivănescu, un înger pronominal – construind sens și continuitate a prezenței acolo unde prezența și sensul au dispărut.

Exact prezența concretă a acestui înger pronominal, pe care o simți și tu, cititorul, veghind neîncetat asupra aproape fiecărui poem al lui Ivănescu – exact ea e cea care face din scrisul lui poezie cu adevărat mare. Abia cînd am înțeles asta (și mărturisesc că n-am înțeles-o de la bun început, că n-am știu să văd îngerul încă de la prima citire), admirația mea pentru literatura lui Mircea Ivănescu a căpătat sensul ei real. Abia atunci, ca să spun așa, admirația mea a căpătat propriul ei înger. Care m-a făcut să înțeleg cu totul altfel eventualele mele încercări literare – și să cer literaturii să construiască, la fel ca la el, sens, continuități și prezențe acolo unde nu mai era decît lipsă de sens, fractură și absență radicală.

Ba chiar mai mult: tot ce am citit de atunci încoace, tot ce am cerut de atunci încoace nu numai literaturii scrise, ci și celei citite a avut exact aceleași exigențe. Toată literatura pe care am citit-o (atîta cîtă e) am înțeles-o și am verificat-o după criteriul decisiv al construirii de prezențe și de continuități. Cîtă vreme făcea asta, era literatură pentru mine. Dacă nu o făcea, putea fi literatură pentru altcineva – pe mine nu mă mai interesa. Fiindcă era literatură din care îngerul nominal pe care-l căutam era absent.

Cum spun, am avut înțelegerea asta decisivă numai atunci cînd admirația mea pentru Mircea Ivănescu a căpătat propriul ei înger. Ceea ce e totuna cu a spune că numai admirația face literatura. Numai cine admiră știe cu adevărat să vadă îngerii din literatură.   

Radu Vancu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Psalmi, Casa de editură Max Blecher, 2019. 

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.