A vorbi poezia fără să o poţi rosti

Poet, Petru Creția nu e. Natură de poet, însă, este; sau, mai bine zis, natura aceasta o are – întrucît i a fost dăruită ca puțini altora. Nu fac nici un paradox, după cum se va vedea imediat. Să luăm lucrurile pe rînd.

În poezia lui propriu-zisă, Petru Creția nu e cu nici un chip poet – cel puțin nu unul în accepțiunea contemporană a termenului. Nu doar pentru că nu participă la ceea ce Julia Kristeva numea, cu un anarho-scientism cam antipatic, „revoluția limbajului poetic“, ci mai ales pentru că nu participă la efortul de umanizare concret-biografică a poeziei pe care, de la Pound & Eliot încoace, toți poeții reali au încercat-o, nu dă poeziei nimic din concretețea vieții lui, și nici nu își compensează deficitul de existență concretă prin voltijări înspre avataruri fantasmatice ale ei. Esențialist convins într-o epocă axiomatic convinsă că existența precedă esența, Creția se obstinează în a crede într-o conjuncție astrală între poezie și filozofie.

Prin urmare, va face în poemele lui tot ce găsește necesar pentru a desena locul geometric al numitei conjuncții: va produce imnuri în strofă saphică, precum în „Exercițiu metric“, va filozofa, mai mult sau mai puțin precis, dar categoric nepoetic, precum în „Logos epitaphios frust“, va elabora fabule sapiențiale, cristaline, dar lipsite de căldura animală a poeziei, precum în „Legea, puterea și clipa“ sau în „Iubirea“, uneori va imprima acestor fabule o figurație mitologică, precum în „Himeră plîngînd“, dar carnația acestor poeme va rămîne una strict butaforică, fără sangvinitate reală. În fine, anxietatea precedenței poetice îl plasează cel mai adesea în siaj blagian, uneori doar din punctul de vedere al fagocitării lexicului poetului ardelean, precum în „Cuvintele“, alteori organizînd întregul poem ca pe o meditație metafizică pe cadență & tipic blagian, ca în „Antifrază“.

În rezumat, poemele lui Creția sînt scenografii culturale, filozofarde, originînd într-o credință axiomatică în conjuncția poeziei cu filozofia, în cele mai bune cazuri desenată cu o mînă bine antrenată cultural, dar goale întotdeauna de viață, vide de orice urmă de căldură umană reală, concretă, empatizabilă.

Ce diferență enormă, însă, apare atunci cînd Creția scrie nu poezie – ci despre poezie! E extraordinar lungul lui credo intitulat chiar „Poezie“, cu subtitlul „triumf“ și dedicat poeziei înseși. Sînt zeci de pagini de o temperatură întotdeauna aproape de ebuliție (ba chiar ducînd cîteodată cuvintele dincolo de temperatura la care ele sublimează), rostogolind frazele epifanice una după alta, participînd afectiv cu toate celulele (și chiar la nivel subcelular) în fiecare articulație a frazei, în fiecare silabă pe care o enunță. Nimic nu mai e aici scenografie, textul îți dă certitudinea că e viu, irigat pe toată suprafața lui de căldura emoțională și de cea intelectuală a celui care-l desfășoară sub ochii tăi cu o inventivitate lexicală uriașă, cum doar Eminescu, Arghezi și Șerban Foarță au mai avut în poezia noastră (deși nu uit că textul lui Creția nu e propriu-zis poezie, ci o incantație aproape religioasă despre poezie, cred că extraordinara lui calitate merită din plin așezarea lui în apropierea acestor nume ale unor poeți enormi).

Astfel de ample recitative în proză despre poezie, astfel de arte poetice îndrăgostite de poezia pe care o descriu (cam în felul și cu pathos-ul mistic cu care sfinții descriu transcendența de care sînt bîntuiți și pe care o hăituiesc peste tot) sînt greu de găsit în întreaga noastră literatură. Cele mai apropiate, ca amplitudine a pathos-ului și ca desfășurare de forțe stihiale ale limbajului, sînt anumite pasaje din Lautréamont sau din Saint John Perse, unele fragmente din romanticii germani cei mai avîntați (Novalis sau Jean Paul, în primul rînd), poate acele rînduri în care Coleridge teoretizează phantasia poetică, adică, în fond, acele texte despre poezie pe care numai cîțiva mari poeți au reușit să le transcrie.

Acesta e paradoxul lui Creția: fără să fie de fapt poet, a reușit să scrie despre poezie în felul în care numai un mare poet o putea face. A trăit poezia, ca toți acești mari poeți, deopotrivă ca pe o „nemișcare a formelor pure“ (pură formă intelectuală, adică), dar și ca „oarba chemare spre locul adînc unde fierbe noaptea“, ca pe „blestematele flori ale răului nostru“, venită din biologicul cel mai infernal. Ca pentru marii poeți, poezia e și pentru el „al treilea regn“, situat „între actio și passio“, „unde orice senzaţie devine transempirică“. Deopotrivă clandestină și oraculară, poezia e pentru Creția „mierea și sarea luminii“, e „idol polibrah heliocefal“, cum gongoric și memorabil o numește într-un verset. Nimeni n a scris, în întreaga noastră literatură, un imn mistic adresat Poeziei mai viu, mai intens și mai memorabil ca acest om – care, însă, nu a fost poet.

Iată de ce spuneam că, fără a fi poet, Creția a avut natura unui mare poet: fiindcă a fost la fel de reactiv la poezie ca cei mai mari dintre ei. A vorbit poezia fără să o poată rosti. E un dar enorm acesta – la fel de enorm și de otrăvit ca poezia însăși. 

Radu Vancu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu, Humanitas, 2016.

***

Petru CREŢIA
Trecînd din timpul vechi în neștiut

Ca printr-un ochean întors am privit înapoi
La clipa abia dusă, încă vie și puţin rănită:
Mici și departe ne vedeam,
Foarte prezenţi, dar în alt timp ori niciodată,
Eram frumoși și tineri (chiar eram)
Și nimeni nu ar fi putut să spună cîtă bucurie
Ne locuia și cîtă nu
În miezul potolit al unei veri și-al unei zile
Care devenea deja trecut și viitor.
Ca o noapte ascunsă în lumină ne împresura
Durerea care e în tot și nu putea lipsi de lîngă noi,
În timp ce se simţea cum murmură în nevăzut
Apele grele și amare ale unei mări
Altfel de neștiut.
Din altă parte, ca dintr-un alt, mai aspru, gînd,
Venea spre noi, călcînd ușor cenușa clipei și zîmbind,
Cu ochii mari, împărătești, Iubirea,
Însăși ea, și s-a oprit apoi, privindu-ne cum numai ea
Știe privi, dulce-amar, făpturi atît de pieritoare și pierdute;
Destrăinîndu-le, desingurîndu-le, iertîndu-le.
Știi bine că așa a fost, în timp ce timpul încerca,
Doar încerca, să șteargă chipurile omenești și chipul
clipei,
Dar ce a fost rămîne veșnic cum a fost atunci. 

din volumul 111 cele mai frumoase poezii,
ediţie îngrijită de Ofelia Creţia, Nemira, 2014