N-a mai rămas decît corpul meu
Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? În ajun de Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori de dragoste și dor. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. (C. Ş.)
Dragostea mea,
Nimic nu e ceea ce pare. Cel puțin așa se spune, în toate limbile lumii și pe toate meridianele ei. Și tot așa se spune și în toate tăcerile lumii, de pe toate meridianele ei – mai ales în acea tăcere în care două perechi de ochi s-au privit mai întîi îndelung și în liniște, iar una dintre ele plînge apoi tot îndelung și în liniște, cu boaba lacrimii oglindind, răsturnată și neajutorată, cealaltă pereche de ochi. Care pare atunci inversul riguros al celeilalte perechi – dar nimic nu e ceea ce pare, cele două priviri sînt de aceeași parte a tăcerii și a plînsului. De aceeași parte a dragostei (fiindcă dragostea a fost dintotdeauna inseparabilă de tăcere și datoare vîndută plînsului).
Dar, dacă e adevărat că nimic nu e ceea ce pare, atunci și inversul propoziției e musai să fie adevărat: totul e ceea ce nu pare. Sau, și mai bine: ceea ce nu pare e totul. Ceea ce nu pare, ceea ce nu apare. Ceea ce dispare. Iată ce e totul: dispariția ta într-o dimineață de toamnă. Dispariția dimineții în urma ta. Dispariția toamnei, și a anotimpurilor, și a astronomiei, și a radiației remanente – toate au intrat în reflux în urma ta, și apoi au dispărut cu totul, în exact același ritm în care au dispărut, rînd pe rînd, eșarfa ta ridicol de albastră, pe care, înainte să ieși pe ușă și să distrugi fără prea multă deliberare tot universul, ți-ai înfășurat-o grijulie în jurul gîtului, erai deja puțin răcită (am acum impresia că erai mereu puțin răcită, iar eu mă simțeam vinovat că nu răceam niciodată, și acum mă simt, de altfel), așa că ai strîns-o în jurul gîtului tău fragil și strălucitor, încet și cu băgare de seamă, de parcă de asta depindea tot universul (aveai dreptate, chiar a depins, cum s-a văzut), a dispărut apoi, imediat după eșarfă, și strălucirea aia interstelară din irișii tăi verzui, dintr-odată nu mai era acolo cînd ai întors capul spre mine și mi-ai spus ceva, nu mai știu ce, n-am știut nici atunci, faptul că în ochii tăi nu mai erau adîncimi stelare și lumini măsurabile în ani m-a terifiat instantaneu și n-am mai auzit nimic, a dispărut apoi corpul tău, care nu era în întregime tu decît atunci cînd făceam dragoste, cu disperarea cu care se ciocnesc meteoriți singuratici și muribunzi printre lumini interstelare, au dispărut deodată cu corpul tău și ochelarii tăi rotunzi și ridicoli și adorabili, surprinzător a fost că a dispărut o dată cu corpul tău și părul tău, ba chiar și vocea ta, e ridicol că vocea și părul și mersul nu pot exista decît prin mijlocirea corpului, asta spune într-un fel și ce aparate primitive și ridicole și triste sîntem noi, oamenii, și, ajungînd la asta, constat cu uimire și teroare și resemnare că nici măcar noi n-am fost altceva decît doi oameni, adică două biete corpuri.
Iar acum n-a mai rămas decît corpul meu, care nu e de ajuns.
Și nici el nu e ceea ce pare, aici voiam de fapt să ajung: ar trebui ca el singur să fie jumătate din dragostea noastră de două biete corpuri. Nu e. Ar trebui să fie jumătate din luminile noastre interstelare. Nu e. Ar trebui să și el măcar pe jumătate puțin răcit, să dea de unul singur măcar jumătate din lumina exploziei interstelare a meteoriților, să fie măcar pe jumătate mai puțin uman. Ei bine, nu e.
Uneori, cînd ridic ochii spre el, în nopți ridicol de bogate în stele, cum e cea de Sînziene, de pildă, cerul are strălucirea rapidă a ochelarilor tăi, și mi se pare atunci rotund și ridicol și adorabil. Alteori, cînd e ridicol de albastru, îmi aduce aminte de eșarfa ta, sau poate de gîtul tău fragil și strălucitor, nu-mi dau seama prea bine, dar oricum tot cerul mi se pare atunci fragil și strălucitor. Dacă ți-aș spune că uneori tot cerul mi se pare năsucul tău înroșit și răcit, ai spune că asta e prea de tot, sau că fac imagini adolescentine despre răsărit. Știu că așa pare; dar nimic nu e ceea ce pare.
Ceea ce înseamnă că totul e ce nu pare. Iar faptul că, acum, nu pare niciodată că mă privești – ei bine, abia asta e de fapt totul.
Dar eu te privesc neîncetat de cînd ai dispărut, dragostea mea. Și, chiar dacă asta nu ajunge cîtuși de puțin, ajunge.
Te îmbrățișez, încă singur printre meteoriți,
R.
