Așteptarea e în ADN-ul literaturii

Mi s-a cerut cîndva să aleg, dintre poeţii români din toate timpurile, versuri despre viteză. Urmau să fie tipărite pe postere mari şi afişate în benzinării. Ideea mi-a plăcut, aşa că m-am pus pe treabă; am recitit pe

(în acord cu tema, fireşte) hălci întregi din poezia română – iar la urmă am constatat nedumerit că nu mă alesesem cu mai nimic: găsisem cu nemiluita versuri despre lentoare, contemplaţie, încetineală, aşteptare, dar aproape deloc unele despre viteză, grabă, precipitare. 

Mi-am spus că asta o fi venind din înclinarea poetului român atît spre

(pe filieră latină), cît şi spre

(în siaj balcanic); şi că n-am la ce hiperacţionism să mă aştept de la o spiţă oricum nu prea reputată pentru hărnicie (aşa cum e cea a poeţilor) şi care, în plus, are un ADN construit din lanţul dublu

. Şi m-am resemnat. 

Dar apoi, după ce resemnarea s-a dus de la mine, am înţeles că nu ADN-ul latino-balcanic e de vină – ci ADN-ul literaturii înseşi. Oare nu e ea (literatura adică) edificată pe un genom al aşteptării? Chiar şi în vechile epopei războinice, aşteptarea – care pentru un războinic nu ar trebui să fie o virtute – e conotată pozitiv, ba deseori admirativ de-a binelea. Aşteptarea Penelopei, de pildă, e un corelativ obiectiv al fidelităţii casnice; pe care Ulise, ajuns acasă, are prilejul să o constate cu ochii săi – fiindcă nici el nu se grăbeşte adolescentin să se prezinte, ci aşteaptă să vadă lucrurile aşa cum sînt. Pînă şi apucatul de Ahile, smucit înspre eroism pînă peste marginile iertate de noi, modernii, are partea lui de aşteptare – atunci cînd, umilit public de Agamemnon, se retrage în cortul lui şi aşteaptă. Sigur, aşteptarea lui Ulise are cu totul alt sens decît aceea a lui Ahile – cea dintîi era bucuroasă să întîrzie în constatarea prezervării onoarei proprii, cea de-a doua era întunecată de mînie la contemplarea privată a maculării publice a onoarei; capitolele iniţiale din Mînie şi timp a lui Sloterdijk vorbesc pe îndelete despre aceasta. Însă, dincolo de diferenţele ca atare, tot de aşteptare era vorba; încît nu e deloc un paradox să spui că, pînă şi în vechile epopei războinice, în care acţiunea e celebrată mai presus de orice, aşteptarea e la rîndul ei esenţială. 

Aşteptarea – adică răbdarea. Pe nerăbdătorul de eroism Ahile, mîndria rănită îl transformă într-un contemplativ otrăvit care-şi aşteaptă, cu răbdare, ceasul răzbunării. Penelopei, răbdarea îi ţine loc şi de înţelepciune, şi de fidelitate; lui Ulise, tot răbdarea îi procură deliciile reinserţiei casnice. Şi se pot găsi şi hermeneutiza rezerve de răbdare chiar şi la cele mai hiperacţioniste personaje ale vechilor epopei – încît nu e deloc exagerat să spui că, în eposurile acestea ale mîniei, răbdarea e de fapt personajul secret. 

Uitîndu-ne acum înspre modernitate, vedem că răbdarea şi aşteptarea ajung deseori personaje deloc secrete, ba chiar publice – însă, în mod surprinzător, conotate nu prea pozitiv. Oblomov, de pildă, cu zăcămintele lui infinite de aşteptare, cu răbdarea lui abnormă de a rezista la orice impuls acţionist, joacă pe limita dintre ridicol şi sublim; personajul din

, a cărui răbdare tincturată de silă în faţa acţiunii de orice fel trece dincolo de orice limită – inclusiv a morţii –, e de asemenea aproape imposibil de transformat într-un personaj pozitiv. Contemplativi, răbdători, conservaţi ca muştele în chihlimbar într-o aşteptare care-i scoate la propriu din durată, ei nu sînt totuşi pozitivabili pentru conştiinţa modernă – care ţine să-i vadă drept smintiţi, descreieraţi, ieşiţi din ordinea tolerabilă a lucrurilor.

Şi nici dacă trecem în secolul al douăzecilea răbdarea nu capătă o figuraţie literară mai nobilă. E de neînţeles sub raport raţional răbdarea cu care K. îşi aşteaptă lămurirea sentinţei, răbdarea cu care se deplasează prin întregul infern birocratic, răbdarea cu care – în fine – îşi observă executarea sentinţei. E o răbdare monstruoasă aceasta, pe deplin în acord cu monstruosul lumii pe care o reprezintă. După cum monstruoasă e răbdarea cu care profesorul lui Ionesco ţine să-şi desfăşoare lecţia în faţa elevei – încît aproape că nu e deloc surprinzător să constatăm cît de monstruoase vor fi efectele ei. Dar, în modernitate, răbdarea nu mai e un atribut monstruos numai al personajelor – ci trece decisiv dincolo de ele. Astfel, putem zice liniştiţi că e monstruoasă răbdarea Naratorului din Ulysses; după cum tot monstruoasă e şi răbdarea Cititorului lui Finnegans Wake. Pe de o parte, e mult mai multă răbdare, şi mult mai la vedere, în textele moderne decît în acelea antice – unde răbdarea era aproape întotdeauna secretă; dar e evident că, pe de altă parte, în vreme ce răbdarea antică era întotdeauna conotată pozitiv (chiar şi în cazul răbdării otrăvite de mînie şi răzbunătoare a lui Ahile), răbdarea modernă e privită ca un viciu bizar, sau ca o formă de demenţă. 

Dacă răbdarea era viciul secret şi nobil al anticilor, ea e un atribut public al modernităţii – însă bizar şi dement. Cred că explicaţia e de găsit în relaţia istoriei cu mînia şi răbdarea: atunci cînd mînia era ea însăşi nobilă (fiindcă, aşa cum arată Sloterdijk, mînia era o formă de enthousiasmus inspirată direct de zei), şi răbdarea – contraponderea ei naturală, corelatul ei simetric – era de asemenea nobilă. Cum modernitatea a construit un întreg discurs cultural împotriva mîniei, luîndu-i tot ce era pozitiv, era firesc ca şi răbdarea să sufere deformări semantice simetrice. 

Sau, spus altfel: supravieţuirea răbdării în aceste forme contorsionate ne arată că, în modernitate, şi mînia supravieţuieşte, contorsionată, dincolo de discursurile care o cenzurează. Iar exploziile ei publice nu mai au nimic din nobleţea mîniei antice. Pentru moderni, mînia nu mai e un entuziasm, ci o infirmitate, o bizarerie, o formă de demenţă; în consecinţă, tot infirmă, bizară şi dementă ne va fi şi răbdarea. Sper că aceste rînduri grăbite despre răbdarea modernă ca viciu nu vor fi abuzat, la rîndul lor, de răbdarea bunului cititor. Fiindcă, la fel ca orice viciu, răbdarea nu trebuie cu nici un chip încurajată.  

4 A.M. Cantosuri domestice