⬆
vilegiatura
Căldură mare, monşer!
E cineva care să vrea să stea şi să se coacă în oraş? Să tragă din greu, în loc să plece la munte sau la mare? Mi-e greu să cred. Şi asta nu de ieri, de azi. Fie că s-a numit vilegiatură sau că îi spunem concediu sau vacanţă, ne tot gîndim unde să ne refugiem pe timpul verii.
Vilegiatura – mod de folosire
Cuvîntul vilegiatură provine din franceză: villégiature, dar originea termenului trebuie căutată în Renaşterea italiană, cînd villeggiare desemna practica aristocraţiei de a-şi petrece vara la villa – reşedinţa secundară aflată pe domeniul de la ţară.
La vie au grand air
La început de secol XX se călătoreşte pentru interese comerciale, în scop recreativ şi terapeutic, din pasiune sau din snobism. Cu trenul – marea descoperire a veacului trecut, cu atîta scepticism acceptată –, dar mai ales cu automobilul, fascinantă invenţie care conferă o libertate de mişcare nemaiîntîlnită pînă acum.
„Eram curioşi să vedem cum arată coada de peşte“ - interviu cu Vlad URSULEAN şi Vlad PETRI
Litoralul românesc e rupt în două – o bucată ultra-circulată de staţiuni şi o bucată pustie de deltă. Am căutat o viziune de ansamblu asupra acestui spaţiu. Şi am mai căutat acea linişte psihologică pe care ţi-o dă contactul cu nesfîrşitul apei. Şi ne plac provocările.
Vlad & Vlad la pas pe litoral (fragmente)
Drumul pe plajă de la Sfîntu Gheorghe la Portiţa trece prin zone de stufăriş, de scoică, pădure, grind şi e întrerupt pe alocuri de canale care se varsă în mare. Întîlnim mistreţi, o colonie de 50 de vaci şi cai care ne provoacă să ne punem întrebări despre rolul omului în lume, o broască ţestoasă leşinată de căldură, raci de mici dimensiuni, peşti, cormorani, tăuni şi celebrii ţînţari.
„O grădină a paradisului în variantă lowcost“ - interviu cu regizorul Marius IACOB
Turiştii vor condiţii, dar preferă să nu plătească şi să se înghesuie unde e gratuit. De aici mizeria şi improvizaţia de care se plînge toată lumea, gunoiul nu e al lor sau al nostru, e întotdeauna al altora care au trecut înaintea lor pe acolo.
„Nu există călătorii decît cu trenul“ - interviu cu scriitoarea Nora IUGA
Cel mai mult îmi plăcea să mă uit pe fereastră pînă mi se turtea nasul de ea şi aburii veneau de pe nări şi din gură pe geam şi aveam senzaţia că e ceaţă afară. Al doilea lucru care mă surprindea foarte tare era că nu ştiam de ce trenul mergea înainte, iar copacii rămîneau în urmă.
Pentru mine, vacanţa e ce e marea pentru pisici
Cînd lunile de vară încep să se apropie, cînd serile încep să vină tot mai tîrziu, cînd intră aşa o forfotă în lume de parcă toată structura materiei ar fi virusată de un dor subcuantic de ducă – e limpede, atunci nu mai e nici o scăpare, vine vacanţa.
În urmă nu mai e nimic
În Elveţia am ajuns pentru că eram bun la învăţătură, elveţienii s-au înfrăţit cu orăşelul nostru montan şi, ca nişte adevăraţi fraţi, au dat o directivă ca un grup de 50 de elevi, cei mai buni la învăţătură din oraşul nostru, să meargă să stea două săptămîni pe banii statului elveţian într-o staţiune de lîngă Zürich.