Căldură mare, monşer!

- argument -

E cineva care să vrea să stea şi să se coacă în oraş? Să tragă din greu şi să se răcorească doar la briza aerului condiţionat, în loc să plece la munte sau la mare? Mi-e greu să cred. Şi asta nu de ieri, de azi. Fie că s-a numit vilegiatură sau că îi spunem concediu sau vacanţă, ne tot gîndim unde să ne refugiem pe timpul verii. 

„Vara a dat buzna în Capitală, călduroasă, prăfuită de drum, cu balonul soarelui fierbinte legat cu aţă de degetul cel mic, cu o liotă de ţigănci care au şi prins a-şi vesti trandafirii în locul mărgăritărelului şi al lalelelor. A fost o descindere senzaţională, din nu mai ştiu care tren din sud. Duduile şi doamnele şi-au inaugurat rochiţele înflorate, pălăriile cît umbreluţele şi umbreluţele cît pălăriile! Bineînţeles, au început socotelile pentru plecare.“ (fragment dintr-un articol publicat în 1937, în

„Eforia spitalelor civile a făcut acum cîţiva ani să se voteze o lege prin care vizitatorii Sinaiei care stau mai mult de cinci zile să plătească o taxă fixă de 30 de lei de familie şi de 15 lei de persoană. Această taxă îşi avea oarecum raţiunea pînă anul acesta, căci Eforia, pe lîngă muzica militară, angaja pe timpul sezonului de vară şi orchestra ministerului de culte, sub conducerea maestrului D. Dinicu. Anul acesta, însă, nu numai că nu avem orchestră, dar şi muzica reg. I de pionieri cîntă foarte rar, căci este prea mult ocupată cu festivităţile de la Castel, cu recepţii de diplomaţi străini, cu inspecţii la batalionul de vînători şi cu schimbarea gărzii la Castel, în zilele de Duminici şi sărbători precum şi a doua zi. În asemenea împrejurări, care mai e raţiunea acestei taxe de vilegiatură? Ce dă Eforia în schimbul acestei taxe? Aerul şi apa? Dar apa se plăteşte deja de toţi cei care o consumă; aerul nu cred că trebuie plătit. Lumea sosită aici în vilegiatură e tare nemulţumită. Noaptea nu există nici o altă distracţie decît skatingurile de pe bulevardul Ghica, cinematografele şi Cazinoul; muzica nu cîntă în parc, cum cînta în alţi ani. (

, 30 iulie 1912) 

„Duminică, 23 [iulie, 1939]. Într-un Bucureşti pustiu, depopulat, oblonit, aprins, incendiat de flăcări albe, nevăzute – eu traduc, traduc, traduc… 

Azi-noapte, cu toate uşile şi ferestrele date la perete, nu era în toată casa, poate chiar în tot oraşul, nici cea mai slabă suflare, nici cel mai depărtat foşnet. Totuşi, rezist. Mă simt chiar mai refăcut decît deunăzi – poate încurajat de gîndul plecării la sfîrşitul săptămînii. (Mihail Sebastian,

Editura Humanitas, 1996) 

În Dosarul de acum ne-am propus să aflăm ce a fost şi ce-a ajuns călătoria estivală. Care i-au fost destinaţiile, rutina, ce am păstrat şi ce-am schimbat în timp. Cînd vă faceţi bagajele, nu uitaţi să vă luaţi şi

Ilustraţie realizată de Ion BARBU