Vlad & Vlad la pas pe litoral (fragmente)

4 iunie 

Reverii cu staţiuni 

Drumul pe plajă de la Sfîntu Gheorghe la Portiţa trece prin zone de stufăriş, de scoică, pădure, grind şi e întrerupt pe alocuri de canale care se varsă în mare. Întîlnim mistreţi, o colonie de 50 de vaci şi cai care ne provoacă să ne punem întrebări despre rolul omului în lume, o broască ţestoasă leşinată de căldură, raci de mici dimensiuni, peşti, cormorani, tăuni şi celebrii ţînţari. 

E porţiunea cherhanalelor semi-abandonate de la malul mării, foste saloane de peşte, locuri ale desfătării piscicole, transformate acum în magazii, în care îşi trăieşte viaţa vreun paznic alcoolic ce are grijă de cîteva bărci, plase şi ancore. E porţiunea braconierilor prieteni cu Poliţia de Frontieră, a pescuitului de subzistenţă. 

Aici ne-am întîlnit cu Vasile Atamanu,

Robinson Crusoe, şeful pescarilor lipoveni, cunoscut de tot puietul de la Vama Veche în Chilia Veche, cu Vasile din Sarichoi, un pescar eşuat într-o clădire cu acoperişul spart, păzit de opt cîini vagabonzi, trăind din amintiri incerte în faţa unui pahar de spirt lungit cu apă, şi cu Radu din Bucureşti, care s-a retras în zona Perişor, unde stă de şase ani într-o baracă improvizată, conectat la lume printr-o antenă de satelit, baricadat cu provizii, răzvrătit împotriva lumii civilizate. 

În mijlocul stufărişului, pe terenul de scoică ascuţită, în plin soare, rămînem fără apă. Cerul e alb, marea e albă, nu văd decît lumină, căldură, secetă. Prin aerul dens trec insectele chinuitoare, mereu nesătule de sînge, plictisite de animalele din jur şi dornice de experienţe noi. Mi se usucă buzele, mă ustură gîtul, avem doar cîteva grame de apă pe care le păstrez pentru mai tîrziu. În faţă, undeva departe, ştim că vom găsi o cherhana, dar dacă nu au apă? Dacă nu va fi nimeni prin zonă? 

Merg fără chef, mă tîrăsc printre scoici, Vlad e tăcut şi caută din priviri balta – apa mîloasă pe care o putem fierbe şi transforma în apă potabilă. Mă gîndesc la staţiunile de pe litoral unde vom ajunge mai tîrziu, mă văd mîncînd o îngheţată rece, mă teleportez în trecut, copil în tabăra din Năvodari, pe malul mării, captiv într-un colac care mă ţine imobil. Sînt în tabăra din Eforie Sud, purtînd un tricou „Pescăruşul“ şi un chipiu cu dungi albastre, cu gîndul la un castel de nisip sau la o alergare pe plajă. Mangalia, anii ’80, bilete prin sindicat, cu părinţii la mare. E Ziua Marinei, se trag artificii, la televizorul din cameră prindem canale turceşti, Callatis Mangalia pierde pe teren propriu şi seara îl ascultăm live pe Dan Spătaru, într-un restaurant în care muzica apei bruiază amplificatoarele ruginite. Beau sifonul de atunci, gust îngheţata vafă, văd frapierele încărcate cu vin.

Mi-e sete de apă, de copilărie, litoral, staţiuni, tabere, colaci şi îngheţată. Mi-e dor de aroma sucului TEC din anii ’90, de Trenuleţul Groazei din Luna Parc, de aparatele cu monede în care îmi băgam economiile, de maşinuţele din Eforie, de Radio Vacanţa şi de fotograful de pe plajă. „Rilu, rilu, crocodilu / Facem poze cu copilu!“ (…) 

8 iunie 

Aseară am dormit în curte la nea Vasile din Năvodari, scos parcă în faţa noastră de un scenarist invizibil. Avea un cort deja instalat şi nişte beţe pe care le căutam de cîteva ore ca să ne reparăm cortul.

„Nu trebuie să îmi plătiţi nimic. Unde să mai mergeţi la ora asta cu rucsacii ăia grei?“ 

Seara s-a încheiat cu fast – chefal şi midii proaspete, discuţii despre braconaj, Robinson Crusoe, ape internaţionale, tehnici de prindere a porcilor mistreţi şi şpriţuri la barul de pe plajă unde lucrează ca paznic nea Vasile. 

La plecarea din Năvodari, după ce ne-o prezintă pe pisica Bombonela, nea Vasile ne zice: „Măi copii, vă dau eu bani de microbuz, dar nu mai mergeţi pe jos, e tare mult pînă în Constanţa. Sînt muncitori pe plajă prin Mamaia-Sat, pot să se ia de voi. Eu nu ştiu ce v-a apucat pe voi cu proiectul ăsta“. 

După şapte ore de mers, pozat şi povestit cu oameni, am traversat Mamaia şi am descălecat în Constanţa. 

10 iunie 

Beau o cafea la restaurantul Vraja mării din Constanţa.

Oameni de afaceri, angajaţi ai portului, discuţii despre vapoare, transporturi, combinaţii, filiere, mai duci şi tu comandantului un cadou, Cipriane, ascultă-mă, cariera ta e cea mai importantă, un borş de peşte, vă rog, cu pîine şi ardei iute, să ai noroc să dai de nişte oameni cu scaun la cap, în Calafat şi-au luat toţi BMW-uri, noi nu lucrăm decît cu cantităţi mari, ce era Irakul odată. 

Cafeaua e bună. 

11 iunie 

Doamnelor şi domnilor, nu credeam că vom trăi aşa ceva, dar trebuie să recomandăm călduros o staţiune de pe litoralul românesc.

E locul în care ne-am făcut taberele, Eforie Sud. Tabăra e renovată şi funcţionează, se aud glăscioare de copii, dar ce-i interesant începe dincolo de ea. 

Pe plajă nu sînt umbrele şi nici terase de neam prost peste tot, doar nisipul şi o promenadă amplă. Magazinele şi restaurantele sînt sus, pe o faleză umbroasă, flancată de clădiri vechi, multe îngrijite. Digul cel mare se termină într-un deluşor împădurit, de zici că eşti în Bulgaria. Pe unde te uiţi sînt părculeţe şi străzi reabilitate pe bani europeni.

Arată excelent! Dacă am avea familie şi copii am veni aici să ne relaxăm, dar sîntem cum sîntem şi dormim pe plajă ca boschetarii, că-i mai frumos. 

12 iunie 

Lecţii de viaţă de la bărbaţi de pe ţărm 

„Adevărul e că eu nu cunosc înfrîngerea“, spune Mihai, un bărbat îndesat şi forţos, de 33 de ani, în timp ce venim de la magazin. „Dacă dai o dată înapoi, dai toată viaţa“, îmi zice şi eu aprob energic. Am ieşit la două noaptea să luăm o bere şi chioşcurile erau închise, dar nu ne puteam întoarce înfrînţi, aşa că am mers, mers, mers 3 km peste pod, la o benzinărie de lîngă Midia Năvodari, şi încă 3 km întors. 

Energie avem, pentru că tocmai am mîncat patru găleţi de midii aduse de el din mare şi gătite tot de el. „Mai vrei o găleată? Acuma mă duc în mare şi scot. Pescarul adevărat nu are zi-noapte.“ Zice că se scufundă lejer la doişpe metri şi stă trei minute şi n-are nevoie de lumină, pentru că „pune mîna pe capul meu, numai bufnituri de la stabilopozii ăia de beton din dig, îi ştiu pe dinafară“. 

„Puţină lume ştie atîta cît ştiu eu“, zice Mihai şi enumeră performanţe în pescuit cu barca

cu vaporul

cum intră iarna în apa îngheţată ca să se călească, cum face baie doar la 30 km în larg, cum bea ulei de rechin, cum e în picioare la 4 dimineaţa, indiferent dacă a dormit sau nu, ce mai, un Iron Man de Năvodari. Şi culmea e că arată chiar aşa, a om de fier, iar oamenii care-l ştiu zic că aşa e, a făcut de toate nebunu’. 

„De mic înveţi orice, încet-încet. Copiii ziceau de lipoveni că-s boschetari, eu m-am dus să învăţ de la ei. Dacă întrebaţi în Jurilovca de Lepra, îmi curg lacrimile.“ În lumina becului se vede cum o picătură sărată navighează printre crestăturile feţei. 

O secundă de tristeţe, două, trei, apoi prinde iar viaţă şi povesteşte despre smardoielile tinereţii: „Făceam belele, da’ m-a liniştit procesele. Înainte, dădeai 50 de novaci şi rezolvai. Acuma nu mai merge chiar aşa. Urmăream mistreţii pe cărările lor, îi prindeam şi îi frigeam pe grătar cu poliţia de frontieră; făceam

în deltă, adică o parte vindeam şi o parte împărţeam la toţi, pîn’ la Bucureşti; toată ziua mă băteam cu braconierii pe baltă, luam ţeava de panzer şi… acuma am îmbătrînit, merg pe 34, gata, cei mai mari duşmani sînt cei mai buni prieteni, hai să bem!“ 

Bem şi mă cuprinde o nespusă poftă de viaţă. Cei mai mulţi oameni pe care îi întîlnesc prin ţară par cumva pierduţi, victime ale soartei, singura apărare în faţa depresiei fiindu-le nepăsarea. Şi uite-l pe bărbatul ăsta cum trage din răsputeri de toate sforile vieţii, cum navighează prin timp, fie că-i soare sau furtună, fără să se scufunde. Şi e mîndru de asta. Şi pare fericit.

M-am tot întîlnit cu însufleţirea asta de cînd merg la pas pe Litoral. O fi apa nesfîrşită, o fi aerul sărat, o fi munca grea, care cerne oamenii… cert e că la întîlnirea cu astfel de oameni mă izbeşte o senzaţie de destoinicie, care-a rămas cu mine şi voi încerca să o împărtăşesc.

Într-o cherhana intră un moş fără pantaloni, cu pălărie de camuflaj şi pulovăr prins la prohab cu un fel de chiloţi-armură. A venit prin apă şi n-a vrut să se ude. Se prezintă: Robinson Crusoe. Aventurier, bişniţar, braconier, se ocupă cu de toate şi se poartă de parcă ar fi toată viaţa pe o insulă pustie şi, dacă e ceva de făcut, trebuie să facă el.

Auzisem că e un moş care stă într-o căsuţă albă dintr-o mare de stuf, dar mă aşteptam să fie un singuratic senil. Cînd colo, Robinson Crusoe are o gîndire practică-brici şi se ţine tare, încă umblă tot timpul de colo-colo. 

„Din Vama Veche pînă în Chilia Veche mă ştie toată lumea. Spuneţi că mergeţi din partea mea şi vă vor primi toţi“, şi începe să-i înşire, mai întîi daţi de popa ăla care nu ştiu ce-a făcut, apoi de nişte ţigani cu cîini care trebe să vă primească, cum să nu primeşti un călător… şi culmea e că are dreptate, am găsit tot ce ne-a zis şi toţi îl ştiau. „Ehee, cum să nu-l ştii pe Atamanu?“ 

Cînd ne-am luat rămas-bun avea un cuţit în mînă şi-un telefon în cealaltă, striga poveţe pînă cînd nu l-am mai auzit, ne-am îndepărtat cu îndîrjirea că putem ajunge oriunde, dacă moşneagul ăsta a fost peste tot. (…) 

17 iunie 

Litoralul pe fast-forward 

Uite litoralul românesc pe

, aşa cum mi s-a înfăţişat, la pas, în ultima lună: 

Sulina & Sf. Gheorghe – locuri minunate între mare şi Deltă, cu civilizaţia la doi paşi; între ele e sălbăticie blîndă, bună de mers cu cortul. 

Sf. Gheorghe – Gura Portiţei: cea mai izolată, periculoasă şi frumoasă porţiune a litoralului; e rezervaţie naturală, turiştii n-au voie să intre. 

Gura Portiţei – o mică staţiune „rustică“ de lux, cu monopol pe servicii, adică nu găseşti o pîine în afara restaurantului. 

Gura Portiţei – Vadu: plaje mari, curate şi pustii cît vezi cu ochii. 

Vadu – gherţoială cu maşini scumpe pe plajă şi aromă de vamă în fumul micilor. 

Corbu – o mică staţiune cu un statut incert, hărţuită de jandarmi şi „ecologişti“. 

Năvodari – tabere părăsite şi terase pe plajă – extensia staţiunii  Mamaia. 

Mamaia – locul

de petrecere; multă spoială ca să jumulească de bani cocalarii, plajă capturată aproape total de terase care cer bani ca să te aşezi. 

Constanţa – plaje în construcţie (se lungesc digurile); faleză frumoasă şi centru cu clădiri interesante. 

Eforie Nord – bîlci jerpelit de anii ’90. 

Eforie Sud – frumoasă staţiune de munte cu deschidere la mare. 

Costineşti – cel mai ieftin loc de pe litoral: tămbălău cu manele pentru tineri săraci. 

Tuzla – o Vamă Veche gata salvată, mai frumoasă ca originalul. 

Olimp – un loc foarte mişto pentru familişti

curat, înverzit, elemente stil. 

Neptun-Jupiter: cea mai mare dezamăgire a litoralului: a ajuns o bombă în paragină, cu preţuri mari. 

Cap Aurora – micul secret al staţiunilor, o oază de civilizaţie austeră, cu preţuri decente. 

Venus – pretenţii deluxe în paragină, cu plaje mici şi naşpa. 

Saturn – mulţi bătrîni la sanatorii, oază de apă sulfuroasă. 

Mangalia – un port frumos, plaje puţine. 

Vama Veche – locul de petrecere alternativ: a capitalizat sălbăticia hippioată pînă cînd a ajuns a doua mare staţiune de pe Litoral. 

Foto: V. Ursulean & V. Petri