În urmă nu mai e nimic

În clasa a V-a lumea se schimbă. O simţi în jurul tău cum începe să freamăte altfel, să îţi spună alte poveşti. În Elveţia am ajuns pentru că eram bun la învăţătură, elveţienii s-au înfrăţit cu orăşelul nostru montan şi, ca nişte adevăraţi fraţi, au dat o directivă ca un grup de 50 de elevi, cei mai buni la învăţătură din oraşul nostru, să meargă să stea două săptămîni pe banii statului elveţian într-o staţiune de lîngă Zürich. Mi-au făcut paşaport. Un paşaport numai al meu, înainte chiar să am buletin, iar eu mi-am făcut bagajele. Pune şi nişte prezervative, mi-a spus fata dracului, şi eu am pus. Cînd le-a găsit mama ştiam că nu mai merg nicăieri. Lasă-l, că a suferit destul, i-a spus tata şi m-a trezit la 3 dimineaţa, ne-am urcat în maşină şi am ajuns şi eu, ultimul, la autocar. Înainte să ieşim din ţară mi-am udat paşaportul cu apă şi eram convins că nu o să mai trec graniţa, dar profesorii au spus lăsaţi-l, e doar un copil neatent, şi am trecut. Liceenii descopereau muzica flower-power şi în tot autocarul răsunau ABBA, Janis Joplin şi Jimi Hendrix, fetele de-a XI-a îşi vînturau fustele înflorate, iar eu eram trist. Mă îndepărtam de mine, dar mă şi apropiam, priveam cu atenţie drumul pentru că ştiam că aceasta e de-abia prima plecare, cea care mă pregăteşte de drumul spre mare. În Elveţia am învăţat să mă dau pe bicicletă. Eram prea scund ca să ajung cu picioarele la pedale de pe scaun, aşa că mă aşezam pe portbagaj, de acolo ajungeam cît de cît la pedale, şi apoi îmi dădeam drumul de pe deal în jos. Prima dată am aterizat într-un gard electric, apoi într-un copac, apoi am început să pedalez binişor de pe portbagaj şi mă luam după fete pe aleile montane pînă cînd mă fugăreau băieţii mai mari. Tot în Elveţia am învăţat să înot, azvîrlit de pe trambulină în lac, am mîncat sute de jeleuri colorate pe care le cumpăram cu un franc suta de grame, am mîncat îngheţată de fructe la primul meu spectacol de circ, am învăţat că băieţii care stau mai mulţi în cameră îşi arată unii altora puţele şi şi le măsoară şi am avut parte de cel de-al doilea sărut din viaţa mea. Era ultima seară în Elveţia, eram pe un deal şi elveţienii ne făceau cîrnăciori la grătar, ţineam în braţe o fată de-a VI-a. Cînd au început artificiile s-a aplecat spre mine şi m-a sărutat prelung, cît au ţinut nenorocitele alea de artificii şi toată lumea se uita la ele şi ne lăsa pe noi în pace. Apoi am redevenit doi străini. O chema Florica, era cam bondoacă, dar îmi plăcea. În ţară, bunicul era mort deja de un an şi Steaua Bucureşti cîştiga Supercupa României în faţa Petrolului Ploieşti. Eu îmi imaginam că sînt foarte aproape de staţiunea în care a stat unchiul ascuns cinci ani şi eram şi eu un mic spion şi nu spuneam nimic nimănui.  

(fragment din romanul În urmă nu mai e nimic, în curs de apariţie la Editura Polirom)