Două note despre spaimă și limbaj

Publicat în Dilema Veche nr. 941 din 21 – 27 aprilie 2022
Două note despre spaimă și limbaj jpeg

1) Acum un an, pe cînd traduceam Cantos, am descoperit în companion-ul lui Carroll F. Terrell detaliul că Pound îl poreclise pe Eliot Possum fiindcă i se părea că, la fel ca oposumul, Eliot se pricepe extraordinar de bine să facă pe mortul. Prima dată mi s-a părut că Pound n-are dreptate –  avînd în vedere cît de terifiat era Eliot de viața de apoi. Spaima asta era sursa nevrozei lui de o viață. Apoi, gîndindu-mă mai bine, mi-am dat seama că asta a făcut de fapt Eliot o viață întreagă: și-a trăit viața de apoi încă de aici. Porecla dată de Pound mi s-a părut deodată precisă ca o descriere Linné. Poezia lui Eliot e literalmente viața lui de apoi, trăită încă de aici. Poezia nu ca pisică moartă a lumii, cum zice Mircea Cărtărescu, pe urmele lui Salinger – ci ca oposum prefăcîndu-se disperat că e mort, ca să scape.

(Dar poeții se prefac că-s vii ca să scape. Și nici unul n-a scăpat, bineînțeles.)    

Tot cam în vremea aia, citind o carte despre Yeats, Pound & poezia Paradisului a unui tip din Australia, Sean Pryor, am căzut peste un pasaj care spunea așa: potențial, fiecare poem e un paradis. Potențial, fiecare paradis e un poem. Am crezut mai întîi că mă bucur – dar mi-am dat seama că micul tremurat al inimii cînd am citit asta era unul de spaimă. Fiindcă, de regulă, eroii mei literari sînt oameni care au trăit totul, care au mers pînă la capătul spaimei, care au văzut dincolo. Celan, de pildă, e unul dintre ei. Ce poți să-l întrebi pe un astfel de om?

Îmi aduc aminte, din Caietele lui Cioran, că pînă și pe el îl intimida Celan. Cînd îl vedea prin Paris, scurgîndu-și pe lîngă zidurile Orașului-Lumină tristețea venită direct de dincolo, din marile întinderi de întuneric, Cioran era paralizat. Doi erau oamenii care-l intimidau: primul era Celan, prin tristețea lui inumană, supraumană – și tocmai prin asta monstruos de umană, atît de definitoriu umană. O tristețe cît pentru toată specia. Purtată în cîrcă de cîțiva aleși ai disperării – pentru ca noi, ceilalți, să putem supraviețui. Al doilea era Beckett. Îl întîlnește o dată întîmplător prin Jardin du Luxembourg, irlandezul citea ziarul – iar Cioran, arhicinicul, cel dezvrăjit de tot umanul, nu are curaj să-l deranjeze. Beckett i se părea singurul om nobil pe care-l întîlnise. De fiecare dată cînd notează ceva în Caiete despre el, apare referința asta la un tip de noblețe naturală.  

Mă întreb ce spaimă teribilă față de literatură trebuie să aibă cineva pentru a se exclude atît de radical, precum Celan, din literatura pe care o scrie – genul de spaimă care-i făcea pe aborigeni să nu se includă în fotografii, de teamă să nu li se fure sufletul. Și, chiar excluzîndu-se, chiar îngrozit de literatură, să nu se poate abține din a o scrie, splendid & admirabil, pe sute după sute de pagini, în sute după sute de poeme din care imaginea lui e programatic exclusă. Ca și cum el n-ar fi existat niciodată pe lume – ca și cum planeta nu i-ar fi purtat niciodată spaima pe scoarța ei răbdătoare ca un poem. Ca și cum, în fața lui, planeta s-ar fi jucat prefăcîndu-se că e un oposum mort.  

Cele două fapte care au oprit literalmente în anii din urmă planeta, făcînd-o să semene cu oposumul mort al lui Eliot, și au schimbat radical tot secolul au fost virusul minuscul venit din Wuhan și războiul declanșat de Rusia în Ucraina. Înainte ca ele să apară, aveam cu toții convingerea că am devenit imagini pe un ecran global, cu vorba lui Lipovetsky; ei bine, virusul și războiul ne-au adus aminte că sîntem și corpuri. Expuse, fragile, muritoare. Cu cît mai apropiate de celelalte corpuri, cu atît mai muritoare. Am văzut pe ecranul global reportaje cu corpurile noastre murind în direct, sub ochii noștri, în spitale în care corpurile noastre pur și simplu nu mai încăpeau, în gări și în teatre și în spitale lovite de rachete. Într-o cultură care ajunsese să refuze imaginile publice ale bolii și ale morții, asta a generat o spaimă enormă. Și, simultan cu spaima, a apărut și speranța: vom învinge boala asta, vom găsi vaccinul, vom învinge monstrul războinic al Rusiei, ne vom reinventa viețile, ne vom reînvăța să ne folosim altfel corpurile, vom reconstrui alte moduri ale apropierii. Am învățat să folosim ecranele astfel încît ele să ne apropie corpurile – și creierele – și inimile. Am găsit moduri de a fi împreună chiar și de la distanță cu cei bolnavi și cei răniți. Am găsit moduri concrete și calde de a ajuta refugiați folosind cristalele abstracte și reci ale ecranelor. Pe cît de mult ne-am îmbolnăvit, pe atît de tare ne-am dorit să ne însănătoșim. Pe cît de mult ne-am distanțat social și fizic, pe atît de tare ne-am dorit apropierea. Pe cît de sfîșietoare imaginile morții și suferinței din război, pe atît de intensă dorința noastră de a ajuta – de a ne pune viețile la dispoziția celor care nu mai au o viață. Cred, prin urmare, că lumea post-pandemie și post-război poate fi descrisă cel mai bine numai prin cuvinte-cheie în dublet: pandemie-speranță, singurătate-apropiere, distrugere-reconstrucție. E nevoie de cuvinte luate împreună pentru a explica Zeitgeist-ul ăsta al separării, al singurătății, al războiului. Ca și cum limbajul însuși ar avea nevoie, pentru a vorbi adecvat despre noi, de o spirală dublă. Ca și cum abia odată cu boala asta și cu războiul ăsta limbajul și-ar fi construit integral ADN-ul.

După pandemie și după război, nu doar noi nu vom mai fi la fel: nici limbajul nu va mai fi la fel. Va fi, în sfîrșit, un limbaj la fel de vulnerat și de dual ca și umanul pe care îl descrie. 

2) În cartea lui despre viața sufletească a animalelor (da, sufletească – fiindcă e o încercare de demonstrație biologică a existenței sufletului) (cum e, în fond, toată literatura), Peter Wohlleben  arată că modul în care se transmite epigenetic trauma de la o generație la cele succesive e prin adăugarea pe gene a unor grupe de metili care poartă în ei memoria traumei.

Așadar, pe genele mele s-a adăugat un Tata miniatural & spînzurat, făcut numai din metili întunecați & strălucitori, cam ca micile schelete fosforescente de agățat la breloc – și el, acest Tata metil & fosforescent, se va transmite de la o generație la alta, breloc depresiv agățat de genele noastre, ale Vancilor.

Și cine știe cîte alte brelocuri traumatice mai trag după ele genele mele prea îmbibate de atîtea morți înainte de vreme – bunicul din partea lui tata a murit cînd tata avea opt ani (era lăcătuș la Arsenal, o explozie a unui tub de oxigen a făcut ca inima să-i explodeze în el de spaimă, lăsînd după el opt copii orfani – tata era al doilea cel mai vîrstnic dintre băieți), bunica din partea lui tata a murit cînd el avea cincisprezece ani (boală, dar nu știu care anume – și nici nu mai am de unde să aflu), bunicul din partea lui mama a murit după ce un buștean scăpat din circular i-a zdrobit creierul, bunica din partea lui mama a murit cu scleroză în plăci – atîtea morți, fiecare dintre ele un strat în plus de fosfor metilic pe brelocurile atîrnate de genele mele supraîncărcate ca un pom de Crăciun suicidar.

Iar cittavrti-ul din capul meu, zgomotul de fond neîncetat care mă omoară de atîta vreme – e doar clinchetul vesel al brelocurilor ăstora traumatice & strălucitoare. Nu sîntem doar „miez de stele stinse”, cum spune Sagan (Carl, nu Françoise) – ci și miez de metili tanatofori arzînd nestins. 

O să vă duc cu mine în mormînt, brelocuri suicidare. Și acolo n-aveți decît să zdrăngăniți cît vreți. Va fi doar între voi & oasele mele. Să vedem care dintre noi va zdrăngăni mai drăguț & atroce. Dar metilul vostru liric va muri cu mine.

(Iar dacă poezia e într-adevăr zdrăngănitul ăsta drăguț & atroce – atunci vom face poezie pînă ni se va cere să ieșim din morminte.)

(Metilii poeziei strălucind deasupra mormintelor ca flăcări deasupra comorilor blestemate.)

Radu Vancu este scriitor, profesor și traducător. Cea mai recentă carte a sa este Răul. Jurnal, 2016-2020, Editura Humanitas, 2021.

Foto: flickr

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Volodimir Zelenski FOTO Profimedia
Zelenski a anunțat că orașul Lîman a fost „complet eliberat”
Volodimir Zelenski a declarat duminică oraşul strategic Lîman din estul ţării „complet eliberat" de sub controlul forţelor ruse, la o zi după ce Moscova a anunţat că trupele sale au decis să se retragă din bastionul lor din nordul regiunii Doneţk.
Ministrul german al Apărării Lambrecht a vizitat Odesa FOTO Profimedia
Ministrul german al Apărării a vizitat Odesa și a promis livrarea unui sistem de apărare aeriană. Ce va primi Moldova
Ministrul german al Apărării, Christine Lambrecht, a efectuat o vizită neanunțată în orașul portuar ucrainean Odesa, întâlnindu-se cu omologul său Oleksi Reznikov și, la un moment dat, fiind obligat să intre într-un adăpost antiaerian după declanșarea alarmei de raid aerian.
soldati rusi
Soldații ruși, acuzați că au furat un WC dintr-un oficiu poștal din Harkov
Forțele invadatoare ruse au furat un vas de toaletă dintr-un oficiu Nova Poșta, situat într-o localitate din regiunea Harkov.

HIstoria.ro

image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Victor Babeș, cel mai elegant savant român
Victor Babeș a fost savant, profesor universitar, unul dintre cei mai renumiți oameni de știință, cunoscut și recunoscut în toată lumea. Când apărea profesorul Babeș la catedră, sau cu alte ocazii, acesta era îmbrăcat impecabil, foarte elegant, având o ținută exemplară.