Cuvintele, mai puternice decît dictatorii

Publicat în Dilema Veche nr. 980 din 19 ianuarie – 25 ianuarie 2023
Ashraf Fayadh ©YouTube
Ashraf Fayadh ©YouTube

Atacul din 12 august 2022 în urma căruia Salman Rushdie și-a pierdut un ochi și controlul asupra unei mîini nu e numai expresia urii personale a atacatorului. După propria mărturisire, Hadi Matar, tînărul de 24 ani care l-a înjunghiat de peste douăzeci de ori în ochi, în gît și în piept, nu citise Versetele satanice – și, de fapt, n-a citit nimic din Rushdie. Pentru el, persoana lui Rushdie era complet indiferentă, însă scrisul lui Rushdie iritase o autoritate care, pentru Matar, era mai presus decît toți oamenii. Astfel încît, pentru Matar, nu conta în mod obiectiv ceea ce scrisese Rushdie – sau, altfel spus, conta la fel de puțin pe cît conta persoana lui Rushdie ca atare. De aceea nici nu se obosise să citească textul damnat. Ceea ce conta cu adevărat era că autoritatea supra-umană decisese că acel om trebuia eliminat. Iar Matar simțea că face un gest etic servind dorința acelei autorități supra-umane care ura oamenii. 

La Congresul Centenar PEN de anul trecut, cineva i-a pus lui Salman Rushdie următoarea întrebare, care atunci putea să pară formulată cam confruntațional, dar acum, avînd în vedere atacul lui Hadi Matar făcut în numele acelei autorități supra-umane, pare mai degrabă o premoniție tulburătoare: „De ce politicul vede în scriitor un inamic?”. Rushdie a răspuns oferind următoarea explicație: atît guvernele, cît și scriitorii vor să controleze narațiunile – prin urmare, politicianul și scriitorul sînt în mod natural inamici. Ascultîndu-l pe Rushdie, mi-am dat seama că și noi, scriitorii, și ei, politicienii, ne investim integral resursele în producerea și controlarea poveștilor: ei pentru a construi realitatea și pentru a o controla, noi pentru a reprezenta realitatea și a o depăși. Nu sînt sigur că asta ne face inamici naturali, cum crede Rushdie (fiindcă, în fond, scopurile narațiunilor noastre sînt diferite), dar e cert că generează o anumită tensiune naturală între aceste două specii, o tensiune care se descarcă întotdeauna atunci cînd politicul devine agresiv, cînd abuzează realitatea și umanul conținut în ea. 

Dacă poezia e cu adevărat atenție la celălalt, atunci ea e implicit o formă de civism – fie că își propune asta, fie că nu. Există poeme scrise fără intenție civică, dar care ajung – în împrejurări extraordinare – să vorbească și o limbă politică, adăugîndu-se la aceea cu care credea poetul că o înzestrase. (Iar idealul oricărui poet ăsta ar trebui să fie: ca poemul lui să conțină, de fapt, cît mai multe limbi.) Îmi vine în minte, de exemplu, „Requiemul” Annei Ahmatova, scris de ea la început fără intenție politică, dar intrat în conștiința publică drept un extraordinar poem al rezistenței în fața terorii publice, și nu doar a morții individuale. 

Dacă e adevărat ce spune Max Weber, că o națiune e o comunitate de memorie și de sentiment, atunci poetul e partea verbală a acestei comunități. El poate, prin natura meseriei lui, să dea acestei comunități de memorie o voce, să îi dea și o extensie verbală. Cuvintele lui pot construi un patrimoniu comun de memorie și de sentiment. E irelevant dacă el numește asta poezie sau civism: e tot ce ar putea face mai bun cu cuvintele, oricum. Și tocmai asta îl face periculos în ochii politicianului: faptul că articulează o narațiune despre acest patrimoniu comun – asupra căruia politicianul are nevoie să dețină control deplin. Și tocmai de aceea unele autorități politice decid eliminarea omului care scrie.  

În anii de cînd fac parte din PEN România am văzut multe astfel de cazuri în care o autoritate supra-umană decide împotriva omului. În care guverne sau teocrații decid că un om trebuie eliminat pentru ceea ce a scris într-un articol sau într-o carte. Primul caz cutremurător (în experiența mea privitoare la PEN România) a fost cel al poetului palestinian Ashraf Fayadh: în august 2013, un tip cu care se certase într-o cafenea din Abha, un orășel din sudul Arabiei Saudite, îl denunțase pentru că în 2011 ar fi proferat insulte la adresa religiei musulmane – la care se adăugase apoi acuzația că ar fi întreținut „relații imorale cu femei ale căror fotografii le deținea în telefon”. La proces, martorii din cafenea negaseră că l-ar fi auzit pe Fayadh făcînd asta; cît despre „relațiile imorale”, era vorba despre o fotografie alături de o femeie la o expoziție în Jeddah (evident, și Fayadh, și femeia erau îmbrăcați). Iar cartea de poezie a lui Fayadh, Instrucțiuni interioare, nu era cîtuși de puțin polemică la adresa islamului: conținea poeme de dragoste. În pofida tuturor probelor, Fayadh a fost condamnat la moarte în 2014. Tatăl lui, aflînd sentința, a făcut un atac cerebral și a murit, lui Fayadh fiindu-i interzis să participe la înmormîntare. Fayadh a scris, după o vreme, un poem în care vorbește despre moartea tatălui său: „L-am văzut pe tata ultima dată printr-o sticlă groasă / după care a plecat, pentru totdeauna. / Din cauza mea, s-o zicem. / Să zicem că din cauză că nu putea suporta gîndul / că aș muri înaintea lui. / Tata a plecat și a lăsat moartea să mă asedieze / fără ca ea să mă mai sperie suficient. / De ce ne sperie de moarte moartea?”.

Cazul încă se judeca în 2016. Autoritățile saudite nu se gîndiseră nici o clipă că acest tînăr scriitor palestinian aflat în refugiu, fără prea multe conexiuni politice sau instituționale, din care voiau să scoată un exemplu pentru eventualii scriitori saudiți cu intenții protestatare, putea cataliza reacția unor instituții internaționale cu mare vizibilitate precum PEN International (44 din cele 150 de centre PEN, printre care și PEN România, condus de Magda Cârneci, au protestat și au construit evenimente prin care au cerut eliberarea lui Fayadh), Freedom House, Human Rights Watch, Amnesty International etc. În cele din urmă, sub presiunea organismelor internaționale, pedeapsa cu moartea a fost revocată – și comutată la opt ani de închisoare. Cărora Fayadh, al cărui caz a fost permanent monitorizat de toate aceste instituții, le-a supraviețuit, ieșind din închisoare într-o stare de sănătate bună.

Cazul lui Fayadh a fost, pentru mine, cel dintîi care mi-a arătat fără dubiu că, așa fragile cum par, cuvintele contează. Fac adesea diferența dintre viață și moarte. Dintre libertate și captivitate. Și e datoria noastră, a celor din lumi libere, să le folosim pentru a deveni vocile celor captivi. Altfel, sîntem noi înșine captivi. 

Action for Turkey

În vremea din urmă, cazurile în care a fost nevoie cel mai frecvent de intervenția PEN au avut drept obiect scriitori și jurnaliști turci, cel mai adesea, de etnie kurdă. La începutul anului, poetei Meral Șimșek i s-a ridicat dreptul de a călători și a fost judecată pentru că, într-o antologie intitulată Kurdistan +100, publicase un text în care-și imagina cum va arăta o țară pe care s-o poată numi „a ei” în 2046. Respectivul text constituia, în ochii autorităților turce, proba apartenenței lui Meral Șimșek la o organizație teroristă, acuzație pentru care procurorul de caz cerea 15 ani de închisoare. PEN International, în cadrul căruia există o secțiune numită Action for Turkey (din care PEN România face parte), a organizat un amplu protest internațional, iar în cele din urmă acuzațiile împotriva lui Meral Șimșek au fost retrase și i s-a redat dreptul de a călători.

La sfîrșitul lui noiembrie 2022, a fost eliberat din închisoare poetul și jurnalistul turc de etnie kurdă Nedim Türfent, a cărui culpă fusese munca în redacția organismului de presă kurd DIHA, acum închis. Capul de acuzare cel mai important îl constituia un articol intitulat „Acum veți vedea puterea turcilor”, care prezenta critic comportamentul poliției și al autorităților turce. În 2018, Türfent fusese condamnat la 8 ani și 9 luni de închisoare pentru acel articol, dar, în urma protestelor PEN International și ale altor instituții internaționale, a fost eliberat după patru ani, la sfîrșitul lui noiembrie 2022.  

În fine, odată cu Congresul Centenar de anul trecut, noul președinte al PEN International este Burhan Sönmez. Tradus în peste patruzeci de limbi, Sönmez este și un activist pentru drepturile omului: încă din anii 1980, din studenție, a fost arestat și maltratat în centrul de tortură turc de la Gayrettepe, fiindcă organizase proteste pentru drepturile omului în vremuri de lege marțială. Devenit avocat specializat în cazuri privind încălcarea drepturilor omului în Turcia, a fost forțat să se exileze în Marea Britanie. Dat fiind că știe pe propria lui piele ce înseamnă detenția și tortura, Sönmez e implicat personal în încercările de salvare din detenție sau de la condamnări abuzive ale scriitorilor și jurnaliștilor care, precum în cazurile Rushdie sau Șimșek sau Türfent (sau Sönmez însuși), au iritat prin textele lor autorități supra-umane, care au decis eliminarea fizică a omului care scrie.

Pentru mine, PEN e libertatea scrisului devenită instituție. Mă regăsesc complet în acea frază a lui Asli Erdogan: „Libertatea e un cuvînt care refuză să tacă”. PEN e suma cuvintelor care refuză să tacă și care, astfel, salvează în modul cel mai concret oamenii de la moarte. Modul lui Joyce de a înțelege istoria ca pe un coșmar din care nu reușim să ne trezim e mai mult decît o metaforă literară. Nu ne aflăm, ca acum o sută de ani, la capătul unui război mondial, ci asistăm la un război care poate fi declanșatorul unui al treilea, de o amploare și de o forță distructivă care ar putea fi fatale umanității în întregimea ei. Istoria e un coșmar din care nu ne trezim și nici nu învățăm. 

În pofida istoriei anti-umane a ultimului secol, centrele PEN nu au abdicat de la misiunea lor umanistă, nu și-au pierdut încrederea în valorile umane, și în uman în genere. Am văzut dinăuntru, în cei șapte ani de cînd fac parte din PEN România, cum arată această luptă continuă în favoarea scriitorilor și jurnaliștilor condamnați abuziv în regimuri politice iliberale sau dictatoriale. Am văzut cum cuvintele noastre, ale scriitorilor, pot determina dictatori să retragă condamnări la moarte. Cum cuvintele pot transmuta pedepse fizice (sute de lovituri de bici, de pildă, suficiente pentru a omorî pe cel condamnat) în sentințe tot nedrepte, dar care cel puțin lasă în viață condamnatul. Cum aceleași cuvinte pot elibera oameni din închisoare. 

Asta cred că e lecția cea mai importantă învățată în ultimul secol: cuvintele contează. Fragile și imateriale, sînt uneori mai puternice decît dictatorii. Lipsite de orice forță fizică, pot intimida imperii. Așa cum spunea Salman Rushdie la Congresul Centenar al PEN International, politicianul simte în mod natural în scriitor un inamic, fiindcă amîndoi încearcă să controleze narațiunea. Și, fiindcă scriitorul se pricepe totuși la cuvinte mai bine decît politicianul, cuvintele noastre ies cel mai adesea învingătoare. Adevărul lor prevalează asupra adevărului dictatorilor. Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.

Radu Vancu este scriitor. Ultima carte publicată: Răul. Jurnal 2016-2020, Editura Humanitas, 2021.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.
Comunismul se aplică din nou jpeg
O chestiune complicată
Dar, dincolo de cadourile comerciale sau de cele făcute în virtutea unor reguli sociale, toată lumea e de acord că întotdeauna vor exista și daruri motivate pur și simplu de dragostea și generozitatea umană.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.