Ponticele. Despre modernitate ca exil

Publicat în Dilema Veche nr. 647 din 14-20 iulie 2016
Ponticele  Despre modernitate ca exil jpeg

Tot nu știm motivul pentru care, în anul 8 al erei noastre, Octavian Augustus a decis să-l relege pe Ovidiu în îndepărtatul Tomis. Pedeapsă aspră, totuși cu ceva înlesniri – poetul avea dreptul să ia cu el sclavi, iar exilul nu era însoțit și de confiscarea averii, cum se întîmpla de regulă în cele mai multe cazuri. Ovidiu avea la acea vreme 52 de ani, era acceptat cvasiunanim drept poetul cel mai mare al celui mai mare imperiu al vremii – statut care dă seama și de șocul cu care a fost primită vestea, și de micile înlesniri care i-au fost îngăduite doctissimului poet.

Nici nu prea are importanță faptul că nu știm motivul; cert e că nu ține doar de poezia lui erotică din Ars amandi, Ars amatoria, Medicamina faciei, Remedia amoris, prea libertină pentru moravurile severe pe care Augustus urmărea cu îndîrjire – și cu ipocrizie personală – să le reinstituie. Ovidiu însuși spune în Tristele: „Perdiderint cum me duo crimina, carmen et error“. Două au fost, așadar, crimele care l-au pierdut – carmen et error, poezia și încă o greșeală, despre care nu știm cu precizie care va fi fost: coruperea Iuliei, fiica lui Augustus, spun unii; înlesnirea desfrîului Iuliei, în particular, și a desfrîului Romei, în general, spun alții; ba chiar se vorbește despre un act de voyeurism involuntar, în care poetul a surprins-o goală în baie pe soția lui Augustus, Livia, sau pe aceeași Iulie – Ovidiu face într-un alt poem din Tristia o aluzie la o situație mitologică similară. O error întru totul opacă, plus o carmen cît se poate de transparentă în seducția ei frivolă și strălucitoare – iată, așadar, cele două crimina ale lui Ovidiu.

Pe corăbiile care-l poartă la Tomis pe trei mări (Adriatică, Ionică, Egee), Ovidiu se așterne de îndată pe scris, compunînd primele Triste cu o rîvnă ce se va dovedi înșelătoare – fiindcă, în deceniul pe care-l va mai avea de trăit în orașul de la Pontul Euxin, poetul latin va mai scrie destul de puțin – Tristele și Ponticele fiind, practic, singurele capodopere reale pe care le mai produce. Însă, deși volumul textual reprezentat de cele două cicluri de poeme este relativ redus, mai ales prin comparație cu monumentele majore ale scrisului lui anterior (Metamorfozele înainte de toate, dar și Heroidele, dar și Fastele neîncheiate, dar și tragedia Medeea, pierdută azi, pe lîngă amplul corpus al poeziei lirice), dîra lăsată de ele în conștiința culturală europeană este enormă – nu doar că ele inițiază ceea ce, în mileniile următoare, se va chema „poezia exilului“, nu doar că sînt, așadar, punctul origo al acestui mod al lirei, dar devin arhetipul lui indepasabil. Practic, nu există imagine culturală a exilului mai puternică decît cea reprezentată de Ovidiu. Grație Ponticelor , el a devenit le chef de file european al acestei uriașe tradiții.

Pentru a înțelege mai bine ce per­for­manță enormă înseamnă acest lucru, se cade să ne amintim că, pînă la Ovidiu, poezia latină nu presupunea în nici un fel inițierea unei filiații, ci continuarea benevolă a uneia sau a alteia. Practic, istoria poeziei latine e un enorm cento intertextual, în care fiecare autor se așeza de bunăvoie în siajul unui antecesor – iar calitatea lui poetică se vădea nu în inovația față de acela, ci în fidelitatea exercițiului de continuitate. Latinii au făcut asta mai întîi cu grecii – poeții lor erau, pe rînd, ba un nou Homer, ba un nou Eschil, ba un nou Euripide, pînă cînd tradiția lor a devenit suficient de consistentă pentru a se putea continua, așa-zicînd, pe ei înșiși.

Nici măcar Vergiliu nu a încercat ruperea cu tradiția, și cu atît mai puțin instituirea unei noi filiații; efortul lui a fost tot unul de renovatio, și în nici un caz unul de instauratio. Nu a făcut-o, fiindcă pentru latini garanția posterității era dată de această înseriere voluntară într-o tradiție cît mai nobilă și, mai ales, cît mai uzitată didactic. Poeții care nu intrau în canonul didactic, oricît de mari, riscau să fie uitați – au fost la un pas de aceasta, știm acum, autori canonici de-a binelea, precum Petronius, Catullus și Lucrețiu, atunci cînd canonul didactic i-a exclus.

Exilul a fost, pentru Ovidiu, prilejul involuntar al unei astfel de instauratio. A devenit prin Pontice, mai degrabă fără voia lui, cauza primă și imaginea eternă a unei poezii a exilului, a înstrăinării, a despărțirii brutale și definitive de un topos originar și paradiziac. E drept, Ovidiu încercase la începuturile lui lirice, în poezia erotică, o anume inovare în raport cu tradiția – în Ars amatoria, pentru în­tîia oară în istoria poeziei latine, un mare poet cînta programatic nu atît marile doamne ale curții, nici măcar curtezanele de lux, ci de-a dreptul fetele și femeile plebei, declarîndu-se poet al celor săraci, fiindcă pe ei îi iubește: „Pauperibus vates ego sum, quia pauper amavi“. (Acest quia pauper amavi va fi preluat peste nouăsprezece secole, ca titlu al unui important ciclu de poeme din 1919, de către Ezra Pound – în pseudotraducerile lui din Girart Bornello, Guilhem de Peitieu, Cerclamon și alți trubaduri și jongleri, de asemenea rapsozi și practicanți ai unei iubiri a marginalilor.)

S-a spus că această inovație a lui Ovidiu îl singulariza printre ceilalți poeți latini, ba chiar că îl radicaliza față de establishment ­ -ul politic al vremii, al cărui amor curtenesc alegea să îl ignore. Și că, probabil, chiar de aici i s-a tras exilarea lui de către Augustus. E, aceasta, mai degrabă o fraudă pioasă, o încercare de idealizare a figurii lui Ovidiu; fiindcă, în fapt, el juca la două capete, cîntînd pe de o parte erotica pauperilor și marginalilor, e drept, dar neomițînd pe de alta să îl măgulească pe Augustus, în spiritul tradiției poeziei latine, ba chiar cu exces de zel – precum în finalul Metamorfozelor , de pildă, unde îl compară de-a dreptul cu Jupiter. Adevărul e că această inovație a lui Ovidiu, fără doar și poate importantă, e totuși strict locală, și nu vine să elimine o tradiție și să instaureze o alta, ci doar să o facă mai sofisticată pe cea anterioară.

Însă Ponticele – ei bine, ele chiar sînt o astfel de instauratio radicală. Odată cu ele începe marea poezie europeană a exilului; și, exact prin această ilustrare a unei separații brutale petrecute în miezul ființei, în miezul umanului, ele sînt fără doar și poate cea mai modernă secțiune a poeziei lui Ovidiu. Într-un anume sens, modernitatea (care e un exil) e prefigurată întîia oară în aceste Pontice. Dovadă empirică e faptul că citim Metamorfozele ca pe un basm enorm, delectabil peste poate, imaginativ, policolor, dar fără vreo legătură posibilă cu viața noastră; însă Ponticele le citim întotdeauna cu participare, afectivă și intelectuală deopotrivă, fiindcă ele vorbesc aproape deslușit și despre exilul nostru de ființe moderne, căzute dintr-un paradis pe care, deși nu l-am văzut niciodată, nu-l putem uita.

Ovidiu – el, da, și-a văzut paradisul. Zi de zi, vreme de jumătate de secol. Citindu-i Ponticele, cu duioșie frisonată și compătimitoare, nu putem să nu-l invidiem pentru asta. O invidie feroce și iubitoare, desigur – fiindcă și noi, bieți moderni, quia pauper amavi.

Radu Vancu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu, Humanitas, 2016.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
Pericolele invizibile care se ascund într-o cameră de hotel
În mod obișnuit, evaluarea curățeniei camerei de hotel se bazează pe observații vizuale și olfactive - nu pe microbiologia invizibilă a spațiului, unde rezidă riscurile de infecție.
image
Misterul sinuciderii unei familii în Elveția, rezolvat după 1 an. Ce au descoperit anchetatorii
Cinci membri ai unei familii franceze, care locuiau în orașul Montreux, Elveția, s-au aruncat de la etajul șapte al blocului în care locuiau, în urmă cu un an. Anchetatorii spun acum că totul a fost planificat și că decizia ar putea avea legătură cu teoriile conspirației.
image
Cel mai misterios os din corpul uman. Nici astăzi specialiștii nu i-au înțeles rolul în organism
Corpul uman reprezintă, chiar și astăzi, din unele puncte de vedere, un mister pentru specialiști. Cel mai misterios os din corpul nostru se numește fabella. Specialiștii nu știu nici astăzi ce rol are în organism și când a apărut de fapt.

HIstoria.ro

image
Apogeul și căderea lui Ernest Urdăreanu, favoritul regelui Carol al II-lea
Odată cu sfârșitul domniei Regelui Carol al II-lea, și-au pierdut pozițiile de la Curte și marii săi demnitari. Urdăreanu însă a fost singurul dintre aceștia ales de fostul suveran pentru a-l însoți într-un exil care s-a dovedit definitiv.
image
Prosecco și Macarons, două produse care au cucerit întreaga lume și altele din bucătarie
Radio România Cultural și Revista Historia, prin vocea Danielei Ivanov, vă aduc un proiect cultural inediat „Povești parfumate”.
image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.