Sonetele. Un Shakespeare existenţial
Într-un mod care poate părea straniu, Sonetele, care erau la 1609, cînd au fost publicate, partea cea mai frivolă şi mai neserioasă din scrisul lui Shakespeare, sînt de mai bine de un secol încoace zona operei lui despre care se scrie cel mai mult. Mutaţia aceasta canonică a importanţei lor nu e totuşi greu de explicat.
Ştim despre ele că erau scrise, probabil toate, la 1598, cînd cîteva dintre ele sînt publicate în Pilgrim’s Progress. Cum ştim, de asemenea, că Venus şi Adonis, de la 1593, e primul lucru scris de Shakespeare, rezultă că gestaţia celor 154 de sonete a avut loc cîndva între 1593 şi 1598. Shakespeare avea, aşadar, în jur de treizeci de ani atunci cînd le-a scris; însă a ales să le publice mult mai tîrziu, la 1609, cu patru ani înainte să se retragă cu totul la Stratford upon Avon, cînd socotelile lui cu teatrul şi cu lumea literară erau practic încheiate. E limpede, aşadar, că, pe de o parte, sonetele acestea erau socotite de el cvasiinavuabile, implicînd o cotă de risc pentru reputaţia proprie şi, probabil, a altor persoane; pe de alta, e de asemenea evident că le socotea, literar vorbind, îndeajuns de valoroase pentru a risca scandalul de dragul lor, punîndu-le la dispoziţia editorului Thomas Thorpe.
După cum ştim, cele mai discutate lucruri în ce priveşte sonetele lui Shakespeare sînt următoarele: 1) identificarea „ordinii corecte“ în care Shakespeare le ar fi vrut publicate; 2) identificarea lui W.H., căruia ele îi sînt dedicate; 3) identificarea „Doamnei Brune“, a cărei figură e centrală în o parte din sonete; 4) identificarea bărbatului frumos şi blond (ori frumos sau blond), figură centrală în restul sonetelor. Nu o să intru în nici unul dintre jocurile acestea de identificare, complet neimportante în discutarea sonetelor qua poezie; mă mulţumesc să spun că sînt de acord cu R.P. Blackmur, care arată undeva că ordinea Sonetelor e la fel de fundamentală şi de puţin importantă ca ordinea Psalmilor biblici – orice ordine a lecturii e corectă, cîtă vreme relaţia personală cu textul e stabilită.
Ceea ce e uimitor în Sonetele lui Shakespeare e căldura umană, atît de concretă, atît de lesne sesizabilă, a prezenţei umane de dincolo de text. Pentru ochii noştri de cititori postmoderni, obişnuiţi să căutăm „omul făcut concret“, vorba lui Bacovia, faptul acesta pare cumva de la sine înţeles; însă ajunge să comparăm sonetele lui Shakespeare cu alte sonete din marea noastră tradiţie europeană de la sfîrşitul Evului Mediu sau din Renaştere pentru a fi numaidecît izbiţi de diferenţă. Nu există, în sonetele lui Shakespeare, nimic din lilialul, prea diafan pentru a fi cu adevărat uman, de la Petrarca; nimic din convenţionalul sonetelor lui Michelangelo, durate în limbă cu conştiinţa artistică şi cu tehnicitatea intensivă a sculptorului, dar mai degrabă artefacte decît texte vii şi calde; nimic din tristeţea retorică şi neoclasic-decorativă a sonetelor lui Garcilaso de la Vega; nimic din vortexul lingvistic genial, dar strict lingvistic, al lui Góngora. În schimb, în fiecare sonet shakespearian, te întîmpină un uman atît de firesc, de cald, de comunicativ, încît secolele interpuse între tine şi sursa textului dispar de îndată.
S-o luăm pe Doamna Brună, de pildă. Ar fi fost normal, în contextul epocii, ca ea să fie lilială precum Laura, să zicem, în orice caz, la fel de lipsită de căldură biologică precum toate marile doamne ale poeziei europene din epocile imediat subsecvente eroticii mistice a trubadurilor. Nu se iubea atunci cu corpul – ci numai cu sufletul. Singurul sexualism admis era cel sufletesc, pe care John Donne, de altfel, l-a şi reprezentat la modul propriu în versuri strălucitoare şi dezumanizate. Ei bine, Doamna Brună nu doar că e sexualizată, dar îşi trăieşte la vedere sexualitatea – aflăm despre ea, din sonete, că e căsătorită, că îşi înşală soţul cu autorul sonetelor, iar pe autorul sonetelor cu mulţi alţii. E un animal sexual de o veselă şi sănătoasă promiscuitate, fără îndoială scandaloasă în ochii contemporanilor lui Shakespeare (şi înţelegem de ce a judecat drept o imprudenţă publicarea lor), însă seducătoare pentru cititorul modern, pentru care prezenţa corpului în literatura europeană, de la Povestirile din Canterbury şi Gargantua şi Pantagruel pînă la Teatrul lui Sabbath, să zicem, e nu doar una dintre filiaţiile ei majore, ci şi una dintre cele mai seducătoare.
Prezenţa umană, aşadar. Caldă, erotică, uneori; melancolică, saturniană, atrabilară, alteori; făcută întotdeauna sensibilă în imagini extraordinare, a căror forţă de insolitare e încă vie, la mai bine de patru secole. Această prezenţă umană, atît de magnetică, atît de ataşantă, explică de ce pentru noi, postmodernii, pentru care umanizarea literaturii e însăşi condiţia ei de existenţă, Sonetele sînt ceea ce ele nu au putut fi pentru contemporanii lui Shakespeare: adică un Shakespeare esenţial, la fel de fundamental ca marile lui texte dramatice.
Radu Vancu este poet şi traducător.
Foto: wikimedia commons