Un superlativ

Publicat în Dilema Veche nr. 744 din 24-30 mai 2018
Un superlativ jpeg

Publicasem un volum de poezii în 2012, Frînghia înflorită, și nu mai puteam scrie decît în formula din Frînghia înflorită, ceea ce pentru mine era foarte enervant. Am încercat, de la o carte de poezie la alta, să nu-mi repet poetica. Or, după Frînghia înflorită, m-am blocat, nu mai puteam scrie decît în acea formulă. Era foarte enervant pentru mine – și cumva instinctiv am început să țin jurnalul acesta, Zodia cancerului, ca pe un fel de substitut pentru poezia pe care n-o puteam scrie, sperînd că mă va duce înspre o ieșire, că voi nota în el imagini, prefigurări ale unor poeme, și că mă va scoate din criză. Era, de fapt, un fel de cîrjă, de adjuvant, și criza asta a determinat la început scrierea lui.

Am constatat repede că, pentru mine, poezia e tot un gen al biograficului, ca și jurnalul. Am de-a face cu aceleași pulsiuni, aceleași teme, aceleași personaje, dacă vreți. Îmi vine mai degrabă greu să scriu proză, să inventez, să fac ficțiune. Pentru mine, și jurnalul, și poezia sînt cu totul altceva decît ficțiunea. Mircea Ivănescu spune așa: n-am înțeles niciodată poezia lui Nichita Stănescu, știam ce gîndește el, știam care sînt frămîntările lui, știam care e viața lui și-apoi vedeam că el apare cu poeme cu îngeri, cu mîini care se transformă în frunze, cu lucruri care nu se pot întîmpla pe lumea asta, zicea Mircea Ivănescu, iar în poezie nu trebuie să minți. Cam asta simt și eu cînd scriu și poezie, și jurnal. Nu pot să mint, nu pot să inventez în poezie sau în jurnal lucruri care n-au existat. O fi o limită a mea ca scriitor. Însă cred că poezia are de-a face cu acele tensiuni foarte stranii care există în viața fiecăruia dintre noi și pe care încearcă să le domesticească într un fel sau altul. Dar asta înseamnă, repet, că sînt amîndouă genuri ale biograficului, scrise cu același stilou și că între ele nici măcar nu există o compartimentare clară. Există cîteva pasaje din jurnal care, doar tăiate sub formă de versuri, au putut să intre în Cantosuri domestice, fiind identice cu cele din jurnal.

În ce privește Zodia Cancerului, mi-am dat seama în 2015, cînd l-am încheiat, că am scris despre o lume marcată de un cancer politic și etic, că multe dintre simptomele acestui cancer social se regăsesc inevitabil și-n jurnalul meu și pentru că în această perioadă am avut suspiciunea că am eu însumi o formă de cancer, am avut simptome de genul ăsta și mi s-a părut că se leagă cancerul meu intim cu cancerul extim respectiv; sigur că metafora funcționează și pentru literatură ca atare. Literatura poate să fie într-un fel cancerigenă, în sensul în care e compusă din aceleași celule ca ale vieții tale care se activează și se mănîncă pe ele însele, așa cum se produce și în cancer. Literatura e viața ta mîncîndu-se pe ea însăși. E o zodie a cancerului, din punctul ăsta de vedere.

Sigur că toate formele de cancer sînt neplăcute, dar acesta, pe deasupra, era și rușinos – spun în jurnal despre ce e vorba în fapt, n-o să spun și expressis verbis – și, ei bine, s-a dovedit fals, dar sperietura a fost reală. Am vanitatea asta de a încerca să mor cît mai tîrziu. M-am speriat atunci și am notat, firește, despre această falsă boală în Jurnal și am constatat că boala îți ordonează într-un fel ciudat lecturile. Fără să mi dau seama, mă duceam la cărți despre boală, Thomas Mann, de pildă, Nietzsche, Sf. Augustin, diverși romancieri contemporani care au scris despre boală și despre moarte și despre intrarea în moarte. Și le citeam cu o participare complet diferită de cea de dinaintea bolii, mă rog, a ceea ce credeam eu că e boală. Cel mai mult îmi părea rău că nu aș mai fi apucat să-mi văd copilul crescînd, asta era enervarea cea mare. Acesta a fost primul fir, cel al cancerului corporal. Al doilea era, de fapt, un moft, nu un cancer, enervarea asta că nu pot scrie poezie, sau credeam eu că nu mai pot scrie poezie. Pentru un grafoman e foarte frustrant, mă văicăream în jurnal că e o formă de cancer psihic. Apoi a fost cancerul ăsta politic; și el a fost un fals cancer, că n-am murit cu totul ca societate, nici bine n-o ducem… Totuși, vara lui 2012, apoi marțea neagră din 2013 au fost niște simptome – dacă nu de cancer, măcar de pneumonie sau de ceva în acea zonă, ceva vindecabil, dar foarte neplăcut și potențial letal. Și astea trei fire, cancerul psihic, cancerul fizic și cancerul politic s-au tot legat în Jurnal și, în finalul cărții, în 2015, cînd mi-am dat seama că au compus împreună o mică narațiune a vieții mele din anii aceia, mi s-a părut nimerit să-i dau titlul ăsta, fără legătură cu Sadoveanu. În plus, a observat la lansare cineva, sînt în zodia Racului, Racul fiind Cancer în americană – era al patrulea fir jucăuș al acestei narațiuni.

Prin urmare, e un jurnal totuși foarte intim, în care răzbat ecourile cancerului din afară, însă ceea ce m-a interesat a fost de fapt harta egoistă a creierului meu, a inimii mele, zis mai prețios și mai patetic. E un jurnal despre literatură de fapt, despre felul în care corpul nostru și creierul nostru transformă în literatură marfa pe care o primesc din afară. Llosa spune undeva că fiecare scriitor are o tenie în el și că tenia asta transformă în literatură tot ce primește. Din punctul ăsta de vedere, cred că jurnalul meu e un fel de jurnal al acelei tenii, sau o simptomatologie a teniei. Are o anumită legătură și cu exteriorul, dar de fapt este vorba despre modul în care exteriorul se transformă în interior.

Însă intimul nu înseamnă doar transformarea exteriorului în interior; el este o condiție tare de existență a literaturii, una dintre cele mai dure. M-a enervat mereu să văd cum critica românească tratează adjectivul „intim“ ca pe ceva peiorativ: cînd se spunea despre un autor că e intim, era de îndată plasat pe raftul al doilea sau al treilea, sau chiar mai rău. Or, intimus e în latină un superlativ – al lui intus, care desemnează lăuntricul. Intimul e tot ce avem mai superlativ și mai esențial în noi; literatura acolo trebuie să origineze – și tot acolo trebuie să se întoarcă. Pentru literatura adevărată, intimitatea e întotdeauna un superlativ. Iar jurnalul e doar una dintre căile regale care pot să facă asta. 

Radu Vancu este scriitor.

Foto: Irina Munteanu

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.