Un poem bun îţi deşurubează capul
De fiecare dată cînd mă văd pus în situaţia de a vorbi despre antologia Cele mai frumoase poeme din 2010 în absenţa lui Claudiu Komartin mă încearcă un sentiment de stînjeneală, dacă nu de impostură de-a binelea – ca pe un licean care-şi asumă de unul singur o temă făcută la comun cu bunul lui prieten din banca vecină. Aşa încît v-aş ruga să ţineţi minte că tot ceea ce urmează e spus de un impostor. Prin urmare, să lămurim întîi de toate titlul – am fost întrebaţi frecvent, atît eu, cît şi Claudiu, de ce „cele mai frumoase“ şi nu „cele mai bune“; eu am răspuns mereu că un poem bun e întotdeauna un poem frumos şi adevărat, şi viceversa. În cazul poeziei, triada platonică e întotdeauna completă. Şi apoi, nu poate să nu-ţi dea de gîndit că şi cel mai bun om de pe toate continentele literare tot frumosul îl vede drept calitate esenţială: nu spune Mîşkin că „frumuseţea va mîntui lumea“? Iar dacă frumuseţea poate face o asemenea grozăvie, atunci n-o încurcă prea mult să facă, pe lîngă asta, şi ceva atît de banal încît să coaguleze o biată antologie de poezie.
Cît priveşte criteriile practice – cum stabileşti că unele sînt mai frumoase decît altele –, nimic mai simplu: oricît de neatent ai fi, îţi semnalează ele singure. O mare poetă americană spunea că, atunci cînd citeşte un poem bun, simte că i se deşurubează capul. Iar un alt poet american, de asemenea mare, spune că o imagine adevărată îţi dă senzaţia unei creşteri subite („a sudden growth“, adică). E vorba, aşadar, de reacţia fizică – un criteriu mai simplu şi mai eficient nici că se putea. Toate criteriile teoretice nu fac nici o ceapă degerată în faţa evidenţei empirice a textului care te face să caşti ochii şi să reciteşti încă o dată pasajul care-ţi deşurubează creierul. Restul criteriilor aşa-zicînd ideologice am încercat să le suspend – tocmai pentru că nu e vorba despre o antologie ideologică, militantă ori generaţionistă; şi am făcut bine că am gîndit-o astfel (Claudiu şi cu mine, vreau să spun), pentru că în toate cronicile pe care le-a avut antologia, a fost felicitată înainte de toate pentru natura ei ecumenică, transgeneraţionistă. S-au adunat astfel, şi anul trecut, şi anul acesta, în jur de cincizeci de cărţi remarcabile – ceea ce poate părea mult (şi de fapt şi este), dar este o fracţiune infimă din totalul cărţilor de poezie apărute în fiecare an. Claudiu şi cu mine, circulînd destul de mult, putem recupera cumva handicapul proastei distribuţii a cărţii de poezie şi ajungem să vedem aproape toate cărţile demne de luat în calcul. Însă prea puţini cititori pot urmări astfel, aproape detectivistic, apariţiile, iar antologia vine să compenseze pe cît posibil deficitul acesta al vizibilităţii cărţii de poezie. Cititorul interesat poate avea o imagine la scară a întregii poezii active. Antologia e, din punctul ăsta de vedere, o panoramă într-o coajă de nucă.
E drept, în ultima vreme editurile de poezie s-au profesionalizat (sau sînt în curs de); sînt în librării, sînt pe net, fac lansări în oraşele semnificative din ţară, au stand la tîrgurile de carte, organizează tîrguri naţionale de poezie şi concursuri de debut, concurează pentru premiile importante cot la cot cu marile edituri generaliste. Mă refer, bineînţeles, la Charmides, Tracus Arte, Casa de Pariuri Literare, Casa de Editură Max Blecher. Ceea ce nu face antologia mai puţin utilă – în fond, conceptul ei a fost creat în ţări precum Statele Unite şi Marea Britanie, unde circulaţia cărţii de poezie e cît se poate de OK. Aşadar, scopul nostru nu e numai unul compensatoriu, de a suplini o hibă într-un sistem; încercăm un lucru mai ambiţios de atît – anume să desenăm o hartă a unui fenomen în mişcare. Dacă ne imaginăm întreaga poezie română ca pe un imens creier, atunci fiecare antologie e un fel de tomografie descriind suma activităţilor lui la un moment dat. Şi, ca şi în cazul tomografiilor, prin suprapunerea a zece-cincisprezece astfel de decupaje parţiale se obţine o imagine completă a activităţii creierului. Tot astfel, după zece-cincisprezece antologii se va putea vedea o imagine integrală a felului în care a gîndit poezia română de-a lungul unui deceniu şi ceva. (Cam cum se vede gîndirea poeziei americane cînd răsfoieşti colecţia pe un deceniu şi jumătate a Best American Poetry of..., să zicem. Sau colecţia L’année poétique, apărută din 2005 încoace la Editions Seghers. Ş.a.m.d.) Să poţi vedea, aşadar, poezia română gîndind: cine, pe-un astfel de vis, n-ar da viaţa lui toată? :)
Radu Vancu este poet şi traducător, lector la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu, coautorul antologiei Cele mai frumoase poeme din 2010 (Editura Tracus Arte, 2011). Cea mai recentă carte publicată este Eminescu. Trei eseuri, InfoArt Media/Argonaut, 2011. Pregăteşte o traducere mult aşteptată din John Berryman.
Foto: Marius Chivu
