Poezia pe viață & pe moarte

Ca toți scriitorii veleitari, m-am gîndit adesea cum ar fi dacă mi-aș întîlni unul dintre marii eroi literari. Am imaginat tot felul de scenarii, am răsucit în minte tot soiul de conversații absolute & strălucitoare – dar știam bine că fantazez, că mă mint, că – în ipoteza unei astfel de întîlniri – aș fi îngrozitor de stîngaci. Fiindcă, de fiecare dată cînd m-am aflat în fața unuia dintre eroii mei încă în viață, timiditatea mea provincială m-a împiedicat să-i pot adresa vreo întrebare.

De regulă, eroii mei sînt oameni care au trăit totul; care au mers pînă la capătul spaimei; care au văzut dincolo. Celan e unul dintre ei. Ce poți să-l întrebi pe un astfel de om?

Îmi aduc aminte, din Caietele lui Cioran, că pînă și pe el îl intimida Celan. Cînd îl vedea prin Paris, scurgîndu-și pe lîngă zidurile orașului-lumină tristețea venită direct de dincolo, din marile întinderi de întuneric, Cioran era paralizat. Doi erau oamenii care-l intimidau: Celan, prin tristețea lui inumană, supraumană – și tocmai prin asta monstruos de umană, atît de definitoriu umană. O tristețe cît pentru toată specia. Purtată în cîrcă de cîțiva aleși ai disperării – pentru ca noi, ceilalți, să putem supraviețui. Al doilea era Beckett. Îl întîlnește o dată întîmplător prin Jardin du Luxembourg, irlandezul citea ziarul – iar Cioran, arhicinicul, cel dezvrăjit de tot umanul, nu are curaj să-l deranjeze. Beckett i se părea singurul om nobil pe care-l întîlnise. De fiecare dată cînd notează ceva în Caiete despre el, apare referința asta la un tip de noblețe naturală.

Tristețea excesivă – și noblețea excesivă: iată cele două calități care-l intimidau pe Cioran. Și care, cu atît mai mult, m-ar intimida pe mine, care cred încă în oameni cu o naivitate provincială de care Cioran ar fi rîs în hohote. Așa că știu sigur că n-aș îndrăzni să-l întreb nimic. Poate doar dacă ar vrea să-i recomand un loc unde să poată să bea cafea în liniște.

Iar el cred că mi-ar răspunde că ar vrea. Și eu, admit, mi-aș răspunde la fel. (Nu fiindcă tristețea excesivă ar fi vindecabilă prin cafea. Nu e. Dar singurătatea excesivă & cafeaua neagră sînt, adesea, singurul ei anestezic.)

Trecînd de la omul Celan la poezia lui: George Steiner îl numea, în După Babel, pe Paul Celan cel mai mare poet european de după al Doilea Război. Pur și simplu. L-am citit relativ recent cvasi-integral în două traduceri, ale lui Michael Hamburger & George State. Înțeleg tot mai bine de ce a refuzat mereu, cu silă & oroare, să fie numit „poet ermetic”, așezat în siajul lui Mallarmé – cantitatea de oroare & dezgust față de real („o, wieviel, o wieviel Welt!”) e atît de abnormă, umanul torturat e atît de prezent în fiecare vers, încît a spune că e ermetic e efectiv o insultă – mai ales dacă înțelegi prin ermetic, așa cum critica a făcut mereu după Mallarmé & Valéry, o abstragere rațională din real & un refuz oripilat al căldurii animale.

Or, la Celan, oricît de dezgustat e de real, posibilitatea căldurii animale e totul, salvarea unei cantități esențiale din uman în limbaj e totul, transmutația (alchimică – are multe aluzii alchimice în poeme, vezi Solve, vezi Coagula, vezi acel misterios Kolben care înseamnă cinci-șase lucruri diferite, de la pat de pușcă la retortă alchimică – iar lui Hamburger i-a luat cîteva decenii pînă să realizeze, la traducerea americană, că sensul intenționat de Celan era exact cel alchimic; State, spre lauda lui, a ales să traducă cu „alambic”, foarte aproape de trimiterea alchimică) –, așadar transmutația umanului în limbaj e totul.

Mă emoționează teribil poemul lui Wolfsbohne, tradus de Hamburger (nu și de State) în apendicele marii lui traduceri, fiindcă Celan a ales să nu-l publice în timpul vieții tocmai fiindcă era inacceptabil de confesiv pentru el, inacceptabil de direct în indicarea sursei traumatice originare a poeziei. Mutter, wessen / Hand hab ich gedrückt, / da ich mit deinen / Worten ging nach / Deutschland? – „Mamă, a cui / mînă am strîns-o / după ce am venit cu cuvintele tale în / Germania?” – gîndul că, în Germania, era foarte posibil să strîngă mîna ucigașului mamei lui era una dintre sursele traumatice originare, sau una dintre iterațiile acestei surse.

Poezia împotriva asasinilor, limbajul împotriva crimei, versul ca anihilator al crimei originare – o poezie construită pe astfel de axiome nu are cum să fie ermetică. E, dimpotrivă, radical concretă, vorbind despre uman fără să-l confeseze, ci încercînd disperat să-l salveze după ce umanul a fost distrus.

E singura poezie posibilă după Auschwitz, răspunzîndu-i astfel aproape direct lui Adorno – și foarte aproape, în fond, de răspunsul pe care Adorno și l-a dat singur, în 1966, în Negative Dialectics – nu doar că se poate scrie poezie după Auschwitz, dar poezia e însuși dreptul fundamental al omului de a țipa sub tortură, spune Adorno.

Nu țipete, doar șoapte criptice sub tortură – asta sînt versurile lui Celan, și nu știi ce te înduioșează & te mișcă mai violent: frumusețea acestor criptograme per se – sau puterea torturatului de a mai crede în frumusețe în vreme ce îi e aplicată tortura. Nu există pledoarie mai pasionată deopotrivă împotriva frumuseții & pentru frumusețe decît poemele astea.

E o enigmă pentru mine de ce am putut recupera în ethos-ul național artiști & intelectuali extraordinari ca Cioran, Brâncuși, Enescu, Eliade, Ionesco – de care ne simțim foarte legați, pe care îi revendicăm mereu ca români-de-expresie-franceză sau engleză; dar față de Celan, de pildă, am impresia că recuperarea asta s-a produs într-o măsură mult mai mică. Nu-mi explic de ce – probabil face parte din ghinionul metafizic perfect, fără fisură, al lui Celan.

Dar, indiferent de cum se raportează psiheea noastră națională la el, Celan e un poet enorm. C-o fi sau nu „cel mai mare poet european” etc., cum spune George Steiner, mi-e absolut egal; important e că, de la el, poți deprinde la modul fizic poezia ca fandare pe viață și pe moarte. Asta a scris, de la un capăt la altul: poezia pe viață și pe moarte. Puțini au reușit asta, chiar și dintre poeții cei mai mari.

Radu Vancu este scriitor, traducător și conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Cea mai recentă carte publicată: Psalmi, Casa de editură Max Blecher, 2019.

Foto: Paul Celan și Petre Solomon (wikimedia commons)