Fragilitatea indestructibilă a literei
În prima săptămînă de război, cea mai puternică fotografie pe care am văzut-o circulînd pe rețelele sociale i-a aparținut lui Lev Șevcenko, un urban researcher din Kiev: și-a baricadat ferestrele apartamentului cu cărți – care, astfel, îi salvau în modul cel mai literal viața.
Cînd am văzut-o, mi-am adus aminte de un adagiu birocratic drag unui funcționar academic pe care l-am cunoscut acum mai bine de două decenii: „Prin hîrtie nu trece nici glonțul, Radu – să nu uiți asta!”. N-am uitat, iar acum fotografia îmi actualiza și sensul cel mai demetaforizat, cel mai fizic al adagiului. Prin hîrtie glonțul nu poate trece – literal și în toate sensurile posibile. Biblioteca lui Lev Șevcenko juca pentru el rolul sacilor de nisip așezați în alte ferestre din Kiev sau din Harkiv: oprea în corpul ei gloanțele destinate corpului. Cărțile opreau în corpul lor agenții morții – astfel încît corpul proprietarului lor să rămînă viu.
(Cărțile, firește, nu au proprietar – exact ca pisicile. Sau ca orice altă ființă vie. Dar să trecem acum peste acest detaliu – peste care, din nou firește, nu se poate trece.)
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții. (Asta e și literatura: suma corpurilor morții – așa cum au fost ele oprite în cărți.) Pentru ca oamenii să poată trăi mai departe. Inventarea timpului viitor, spune undeva George Steiner, a făcut posibil viitorul speciei. Și inventarea cărților, ca scuturi antimoarte, ne-a protejat mai bine de moarte. Imaginea postată de Lev Șevcenko exact asta ilustrează: cartea ca scut antimoarte. Fragilitatea indestructibilă a celulozei. Nu, mai radical de atît: fragilitatea indestructibilă a literei – care ne protejează, cum altfel, literal.
M-au emoționat mereu poveștile reale (deși povești reale e pleonasm, bineînțeles) cu cărți care salvează vieți. La modul literal, fizic, demetaforizat, vreau să spun. Precum cele din Dumas & Zévaco, în care cărți purtate la piept sau în buzunar opreau vîrful spadei vrăjmașe, sau vreun glonț tras laș, de la distanță. Mult mai tîrziu, am învățat să discern variante ale lor, poate mai puțin fizice, dar la fel de literal salvatoare, în povești reale (da, știu) ale lumii contemporane. Cum e, de pildă, povestea operațiunii CIA care, din iunie 1956 și pînă în septembrie 1991, așadar vreme de mai bine de 35 de ani, a transportat mii de cărți seminale pentru gîndirea liberă dincolo de Cortina de Fier; Alfred A. Reisch a publicat, acum cîțiva ani, o carte care reconstituie toate detaliile acestei povești extraordinare – în care cărțile au prăbușit un imperiu. Și au salvat astfel de la captivitate & de la moarte multe milioane de ființe umane. Fragilitatea indestructibilă a literei prăbușind imperii.
După cum m-a emoționat, acum cîțiva ani, povestea reală a acelui Hamlet tradus în kurdă și itinerat prin comunitățile kurde din Turcia – pentru că întrebarea lui Hamlet e exact întrebarea supraviețuitorilor celor morți în atentate: ce e etic să faci, să fii fidel memoriei celor iubiți și să-i răzbuni – sau să ierți, pentru a întrerupe spirala monstruoasă a sîngelui, trădîndu-le însă memoria? Sînt sigur că, pentru inimile în cauză, acel Hamlet a fost deopotrivă glonț și scut; fragilitatea indestructibilă a literei a fost, în cel mai literal sens, pharmakon.
Sau, ca să revin la războiul din Ucraina, m-a emoționat povestea cărților pentru copii în ucraineană pe care Luminița Corneanu a reușit, cu ajutor din societatea civilă, să le tipărească și să le distribuie în centrele pentru refugiați din România. Alte inimi, cîteva sute, sau poate cîteva mii, salvate de fragilitatea indestructibilă a literei.
Manuscrisele nu ard, spune Woland al lui Bulgakov. (Diavolul spune asta, așadar – ceea ce, într-o religie a Cărții, trebuie să însemne un fel de declarație de capitulare.) Cărțile nu lasă gloanțele să treacă prin ele. Uneori literal, ca în cazul fotografiei lui Lev Șevcenko. Alteori metaforic, precum în cazul cărților pentru copii ucrainene – care au protejat cîteva mii de inimioare de gloanțe. Ba chiar uneori cărțile se întorc din mormînt. În cel mai literal și mai demetaforizat mod posibil – ca în cazul extraordinar al lui Rádnoti Miklos, extraordinarul poet maghiar ucis de naziști în noiembrie 1944. Carolyn Forché îi reconstituie povestea în antologia ei din 1993, Against Forgetting, în care a strîns aproape150 de poeți din secolul 20 care au scris poeme-mărturie împotriva ororii totalitare & genocidare; începe, cronologic, cu genocidul armean & se încheie cu războaiele din Iugoslavia. Rádnoti și-a notat ultimele poeme într-un carnet – descoperit în buzunarul din spate al pantalonilor după ce a fost deshumat din groapa comună în care-l aruncaseră naziștii. Hîrtia era deja îmbibată de zemurile propriului trup descompus, au lăsat-o să se usuce la soare – și au redescoperit pe ea unele dintre cele mai atroce și luminoase poeme compuse vreodată de o ființă umană. Rádnoti notase în poemele lui marșul forțat al deținuților, execuțiile de pe acel drum (inclusiv execuția prietenului lui, violonistul Miklos Orsi, împușcat în ceafă; „Așa te vor omorî și pe tine peste cîteva zile”, notase într-un vers din ultima zi a lui octombrie 1944; exact așa a fost – l-au împușcat și pe el în ceafă peste cîteva zile), amintirile cu soția lui (iluminate orbitor – epifanii în sensul cel mai tare, strict sacru, al termenului). În hîrtia poemelor lui Rádnoti, îmbibată de toate zemurile corpului, se îmbibase de fapt tot umanul.
Numai cînd hîrtia se îmbibă de corpul tău se cheamă că scrii cu adevărat. Numai atunci fragilitatea literei devine cu adevărat indestructibilă.
Radu Vancu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Răul. Jurnal 2016-2020, Editura Humanitas, 2021.
Ilustrație: lucrarea Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I de Lea Rasovszky (foto: Carlos Alba)
