„Mediocritatea se apără genial!“ - interviu

Eva SÎRBU: Avem un subiect frumos, stimate Toma Caragiu. Comedia. Ar putea fi şi un subiect vesel – mai ales discutat cu dvs. – dacă nu ar exista la mijloc o problemă: specialiştii în statistici şi în haz au observat o scădere îngrijorătoare a numărului de comedii în lume. Şi, odată cu asta, o creştere a nevoii oamenilor de comedie… 

Oamenii au avut nevoie de comedie dintotdeauna. Din prima zi, cred. Altfel viaţa şi-ar fi pierdut de mult tot hazul. Comedia face parte din noi… Numai dacă parcurgi strada, aşa, de la un capăt la altul, şi tot te distrezi; descoperi un miliard de situaţii hazlii, de prilejuri de amuzament. Ele ţîşnesc din însăşi natura umană, din ineditul reacţiilor omeneşti. De pildă, ai să observi un om care se uită la stop extrem de mirat să-l vadă trecînd de pe roşu pe verde. Dar se uită cu o concentrare, cu o încordare extraordinară care, în situaţia dată, devine cu adevărat comică… Eu mă gîndeam chiar că, la început, oamenii au rîs uitîndu-se unii la alţii, observîndu-şi, adică, asemenea reacţii comice. La început de tot, pe cînd nici nu ştiau vorbi, cine ştie cum s-o fi uitat unul la o frunză, la o piatră, altul a observat şi a sesizat hazul acelei expresii… Pe urmă, au început să se organizeze primele adunări în care cel mai înzestrat cu acest spirit de observaţie imita, mima asemenea scene surprinse… După care, obiceiul s-a împămîntenit şi aşa s-a născut comedia, ajunsă azi la mare preţ, aşa de mare că, uite, discutăm despre ea… 

Ce înţelegeţi prin comedie adevărată? 

Comedia cu adresă. Comedia trebuie să aibă adresă. Să ia atitudine. Să pună în ţeapă. Să biciuiască moravuri, caractere, proaste deprinderi, toate impurităţile morale care plictisesc, obosesc şi încurcă mersul înainte. Toate astea există în natura umană – uneori şi persistă – şi devin vizibile, mai ales într-o societate foarte exigentă, cum e a noastră. Or, ce se întîmplă? În măsura în care omul nu poate ţine pasul cu vremea lui, nu poate fi la înălţimea cerinţelor societăţii sale, el îşi creează, în conformitate cu această neputinţă sau incompatibilitate, un sistem de apărare. A învăţat nespus de bine să mimeze pregătirea, competenţa, interesul faţă de muncă, dragostea faţă de tovarăşii săi… Mediocritatea se apără genial, credeţi-mă. Ea află tot, notează tot, ştie tot şi, de fapt, mimează tot… Societatea noastră, cu mersul ei sănătos înainte, lasă în urmă asemenea tipuri (condamnate de la bun început de însăşi evoluţia societăţii), dintre care acela al carieristului, al oportunistului, al mediocrului genial mi se par senzaţionale pentru comedia adevărată… 

Cum credeţi că stăm în domeniul filmului cu comedia? 

În mod inexplicabil, prost. Inexplicabil, la un popor atît de hîtru, atît de savuros comic cum e al nostru, cu un umor al lui cunoscut şi recunoscut şi de alţii… Eu nu spun că nu s-au făcut comedii bune, bunicele, dar nici una la nivelul înzestrării noastre. Dacă în domeniul celorlalte filme – cum să le zic? –, de dramă, sau să le clasific după gen – istorice, contemporane –, s-au făcut lucruri remarcabile, la capitolul comedie sîntem clar deficitari. Şi eu cred că totul porneşte de la scenarii. Sînt foarte sărace. Sărace în inedit, în savoare comică, în diversitate tipologică, în replici de duh, în conţinut – în tot ce-i trebuie, adică, unei comedii. Este inexplicabil. Iar pentru noi, actorii, credeţi-mă, e şi dureros. Daţi-mi voie să spun, cu toată sinceritatea şi convingerea, că România are actori de comedie excelenţi. Şi nu unul. Zeci… De ce e posibil acest lucru în teatru şi în film nu? Dar poate nu e numai asta… De ce n-ar face, de pildă, Pintilie film din

Sau după O scrisoare pierdută? Sau o ecranizare după Mazilu sau după Baranga. 

Care sînt darurile acelea fără de care un actor nu poate juca în viaţa lui comedie? 

O anumită înţelegere a situaţiei de haz, cred. Un anume spirit de observaţie care te face să reţii accidente comice, gesturi, reacţii, tipologii… O capacitate – şi ea specială – de a surprinde şi de a fixa o situaţie comică, de a te bucura de ea, de a o purta în tine multă vreme, ca pe o materie primă extrem de preţioasă care, la momentul dat, cerut sau potrivit, trebuie să ţîşnească neapărat într-o poantă senzaţională. Că nici poantele astea nu apar, aşa, din văzduh… 

Există un moment anume în care v-aţi dat seama că sînteţi dăruit pentru comedie? 

Ca orice tînăr devorat de idealuri şi de artă, mă gîndeam că voi juca Lear, Hamlet, Despot, Othello… În timpul activităţii mele de „desăvîrşire“, ca student deci, şi chiar mai tîrziu ca actor, am jucat şi eroi pozitivi, am fost chiar citat – şi o spun cu bucurie – şi lăudat pentru asemenea roluri. Şi azi mi-ar plăcea încă să joc un rol care să nu aibă neapărat o angajare comică. Dar sigur că aici, în comedie, mă simt la mine acasă. Şi mi-am dat seama de pe cînd eram elev şi organizam foarte multe spectacole în calitate de regizor, scenograf, actor, sufleor, de toate… Acolo fiind, simţeam aşa, un fel de nouă stare a sălii, în clipa în care subsemnatul îşi făcea apariţia pe senă. Lucru care, de fapt, mi se mai întîmplă şi azi… 

Am auzit în difuzor reacţia sălii cînd aţi intrat în scenă. Trebuie să fie plăcut să fii întîmpinat cu aplauze… 

E o chestiune de reciprocitate între mine şi public. Fiecare se simte obligat să dea cît mai mult. Tot, dacă se poate. Există între mine şi public un fel de complicitate – şi cu asta vînd foarte ieftin unul din marile mele secrete: întotdeauna iau publicul complice la tot ce fac şi el e conştient – sînt convins că e conştient – de asta. Am senzaţia că-i face şi plăcere. Aplauzele, sigur, sînt captivante pentru un actor, dar pe de altă parte ele pot deveni foarte uşor o stavilă în evoluţia lui. Pentru că te obişnuieşti cu muzica asta. Dar vine o seară în care alămurile nu sună ca de obicei şi, în clipa aceea, actorul cu mai puţină experienţă se pierde cu firea, începe să „încarce“, sperînd să obţină rezultatul ştiut. Şi bineînţeles că de ce „încarcă“ mai mult, rezultatul e mai nefavorabil… 

Vă pare bine că sînteţi actor de comedie? Vă place? 

Nu mă consider exclusiv actor de comedie, dar îmi face mare plăcere reuşita unui rol comic. Un atare rol mă cucereşte, mă obsedează, mă stimulează

mai departe. Eu pentru asta exist. Aşa mă justific în faţa ochilor mei, în faţa conştiinţei mele şi, mai ales, în faţa oamenilor care vin să mă vadă şi să mă audă… 

["Nea Tomiţă în scenă… Nea Tomiţă în scenă“, se aude în difuzor o voce de bărbat (n.r.)]

Acum mă duc şi nu mă mai întorc. 

[Peste cîteva clipe, în acelaşi difuzor, îi aud glasul aproape în acelaşi timp cu hohotele de rîs şi aplauzele sălii. Complicitatea funcţiona din plin. (n.r.)]

(fragment din interviul realizat de Eva Sîrbu şi publicat în volumul Interviuri uitate, Editura ARA, 1995)  

Foto: arhiva Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti