Amuzamentul dilematic

Radu Cosașu a fost unul dintre cei mai inteligenți și mai generoși scriitori pe care i-am cunoscut. Dilematic redutabil, el este cel care a dat numele revistei noastre. L-am cunoscut la sfîrșitul anilor '90, cînd se ocupa și de rubrica poșta redacției. Cu pipa în colțul gurii, dicta amuzat răspunsurile pentru cititorii care ne trimiteau scrisori. Textele extremistului de centru mi s-au părut mereu prea scurte. Adunam cîte două-trei și abia apoi mă apucam să le citesc. 

Să fii coleg de redacție cu Cosașu l-am considerat mereu un privilegiu. Să vorbești cu el despre lume, viață și literatură, un noroc. Astăzi mi-am amintit o după-amaiză de primăvară, poate era chiar aprilie, cînd am ieșit la masă, împreună cu el și cu Luiza. Ne-a povestit despre taximetristul pe care îl cunoștea de-o viață, despre Paul Gorgescu și totul avea una aer de realitate și de irealitate în același timp. Cînd îl citești pe Cosașu descoperi o înțelegere și un spectacol al nuanței, așa cum nu știu să mai fi întîlnit la cineva. Sper ca dincolo să fie meciuri de fotbal, partide de bridge, literatură bună și filme cu Stan și Bran. (Ana Maria Sandu)

* * *

Misterele lui Radu Cosașu

Cînd dl Radu Cosașu a împlinit 80 de ani, dl Andrei Pleșu a scris o evocare apărută în paginile revistei noastre,  pe care cel de-al doilea a fondat-o și cel dintîi a botezat-o. Reluăm un fragment din acel articol, pe care, acum, îl recitim din cu totul alt suflet și din cu totul altă perspectivă. (S. V.)

(...) Sînt coleg de redacţie cu R.C. de cînd există Dilema. Am trecut prin toate etapele unei cooperări fertile: de la „anecdota primează“ la felurite „extremisme de centru“ şi la complicitatea născută între adevăraţii bărbaţi pe bază de hipertensiune şi diabet. Între noi nu mai există secrete. Dar există, ireductibilă, o cantitate egală de mister, depozitată integral în ograda lui. Iată care sînt, pentru mine, misterele lui Cosaşu: 

1) De cînd îl ştiu e binedispus. Poate fi absent, preocupat, timid, sceptic, dar niciodată prost dispus. E atent cu afabilitate, participativ, cordial, niciodată indiscret, disponibil, toate cu un soi de surîs subînţeles în colţul gurii şi al ochiului. Dar nu aici e misterul. Misterul vine din faptul că Radu Cosaşu e posesorul unei bune dispoziţii fără iluzii. Simt că nu e vulnerabil la nici o certitudine, că are o relaţie strict politicoasă cu absolutul, că nu i se pot da garanţii în nici o privinţă. Ai zice că nu exclude – dar nici nu include – nimic. Adică e plasat, cum a decis prin însuşi titlul rubricii sale, în centrul extrem, în locul în care toate tezele sînt tratate ceremonios ca simple ipoteze. 

2) Cînd îi place textul, tocmai apărut, al unui coleg, Cosaşu simte nevoia să pună mîna pe telefon şi să-şi declare prompt bucuria. E un comportament misterios, dacă ne gîndim cît de rar îl întîlnim în breasla condeierilor contemporani. Acolo unde pe mai toţi semenii noştri îi apucă invidia, pe Radu Cosaşu îl apucă simpatia estetică, dacă nu direct admiraţia. Şi nu se poate bucura singur: ţine să-i facă o bucurie şi celui care a scris. Să-l confirme, să-l stimuleze, să-l asigure că reuşita lui a fost percepută. (...)

4) Radu Cosaşu, născut la Bacău, este între cei cîţiva, puţini, bucureşteni care au inventat şi consolidat misterioasa idee că „bucureştenismul“ e o etnie, un mod de a aparţine unei inconfundabile comunităţi de stil şi de destin. (...)

6. Cosaşu a spus şi spune superbe lucruri trăsnite: că, de pildă, se teme de „delictul de exemplaritate“, că nu poate trăi în indignare, că nu poate da interviuri, nu poate apărea la televizor, nu poate zbura cu avionul şi nu poate scrie decît cu creionul. De asemenea, că şi-ar dori, în chip de monument, un tumul făcut din firimiturile de gumă adunate pe masa sa de lucru ca semn al unei laborioase nesiguranţe de sine şi ca ecou material al sloganului: „Moarte ideilor prost exprimate!“. 

Am citit undeva că Radu Cosaşu se consideră „un om normal într-o lume anormală“. Dacă e aşa, acesta e misterul lui suprem: misterul însuşi al normalităţii, într-o lume pe cît de „complexă“, pe atît de lipsită de haz.

        * * *

Nu numai că îmi place să fiu redactor la Dilema, dar – iertare pentru verbul scandalos care urmează – mă şi amuză. Nici mohorîta presă a partidului unic, nici catastrofica presă a zglobiului nostru pluripartitism nu suportă şi nu îngăduie acest termen ce pare, în subtextul lui, mai deşănţat decît vulgaritatea evidentă, zilnică, a „primei pagini”. Cum să fie amuzant a scrie la un ziar serios... şi ce ziar nu e serios în România? Mai bine (un ziar) mort, decît amuzant! Dar, după părerea mea, fără amuzament meseria asta de gravă responsabilitate devine o slujbă tinzînd spre plictisul ţeapăn. Un bun ziarist – dacă mi se permite să exagerez conştient şi visător – trebuie să tindă spre formula extraordinară în care un dirijor englez a cuprins arta lui Mozart: o maximă seriozitate tratată cu maximum de humor. Cui i se pare dificilă ca înţeles sau inadecvată la obiect (cum să fie mozartian un jurnalist român?) îi propun o idee a unui personaj dintr-o piesă a lui Sartre: „un ziar se face dansînd”. E printre puţinele idei ale lui Sartre care i-au plăcut integral directorului nostru fondator, dlui Andrei Pleşu; o repeta încîntat, ea întîlnindu-se cu una din primele sale cerinţe către corpul nostru redacţional şi coregrafic: o bună dispoziţie intelectuală şi sufletească în abordarea tuturor contrarietăţilor, o „permanentă” bună dispoziţie, mai „permanentă” decît revoluţia mondială şi, poate, mai revoluţionară decît aceea. Cu dl Andrei Pleşu ajunsesem – şi aşa a rămas! – să-i simpatizăm (în sensul caragialian...) chiar pe cei mai duri morocănoşi, cu condiţia să fie naturali, stăpîni pe ştiinţa supremă – aceea de „a nu bate capul” – şi, mai ales, expresivi în limba română. Există asemenea mohorîţi – extrem de amuzanţi. 

Pentru spiritele foarte severe, să precizez că nu se dansează – la propriu – în redacţia Dilemei, ba mai mult: nu se discută ce dansuri preferă fiecare, dar amuzamentul – fără să primeze ca anecdota la Junimea – nu lipseşte, cum nu lipsesc bîrfa, discreţia, politeţea (cu oroarea ei faţă de trivialităţi), politica, apolitica; mai zilele trecute, dl Adrian Cioroianu mi-a propus să ţin un curs de istorie a apolitismului românesc; nu m-aş încumeta: cu apolitismul e ca şi cu melodrama – plăcută de trăit, neplăcută de citit.*

Ceea ce mă înveseleşte sistematic, ca redactor la săptămînalul nostru de tranziţie (subtitlul pare nemuritor...) este zvonistica, foarte sigură pe ea, cu privire la ideologia şi opţiunile partinice ale Dilemei. În fiecare săptămînă sîntem cînd „evident de dreapta”, cînd „evident de stînga”. E deja o mecanică în etichetare şi stigmatizare care, placată pe viaţa de fiecare zi a redacţiei, nu poate naşte – conform sfintei Constituţiuni intelectuale - decît rîsul. Sînt oameni de stînga – stînga aceea ce se vrea inteligentă – care ne-au comunicat brutal că după numărul consacrat Pieţei Universităţii nu vor mai citi Dilema; n-am căzut pe jos de uimire, dimpotrivă, ne-am ţinut bine pe picioare, fiindcă exact în acea zi, două-trei telefoane protestaseră vehement, pe aceleaşi texte, la derapajul nostru pe stînga; ţine de un oximoron imposibil de digerat posibilitatea de a face politică apartinică sau, şi mai corect: ironică. Ironia scoate din minţi şi din pantofi pe orice responsabil cu soarta ţării, inclusiv a omenirii, numai de a lui nu, fiindcă el „nu contează, e un nimic”...

Cele mai recente delicte de amuzament au fost două; un amic din străinătate, posedat de o tenacitate aproape stîngistă în a se afirma ca om de dreapta, a putut să-l întrebe pe unul dintre noi: „Cum dracu’ v-aţi adunat acolo în spiritul ăsta ambiguu?”. I s-a răspuns: „Aşa sîntem noi, ţărani mijlocaşi!” Invers, un profesor universitar, recunoscut de stînga, căruia i s-a solicitat o colaborare pentru o temă viitoare a Dilemei, nu şi-a ascuns ezitarea: „Mi s-a părut că sînteţi de dreapta... de ce-mi cereţi să vă scriu?” Redactorul nostru şef i-a răspuns – cum se zice – talmudic: „Aşa sîntem noi, nişte oameni de dreapta care nu putem trăi fără oameni de stînga”.

De unde şi bucuria liniştită a surîsului meu: nimeni nu ne-a sunat/înjurat/înfierat că n-am fi democraţi! E clar – ca un triolet mozartian – de ce: democraţia nu e obsesia nici unui partid de dreapta sau de stînga! Noi, la Dilema, alta nu avem. E ceea ce îmi asigură seriozitatea amuzamentului.* Recomand apăsat cele două pagini din România literară (nr. 40/2000) în care Mario Varga Llosa, analizînd Doamna Bovary, aduce melodramei un elogiu demn de ceea ce el însuşi numeşte „orgia lecturii".

(apărut în Dilema, anul VIII, nr. 400, 13–19 octombrie 2000)

*

Aspecte dintr-o gîndire gelatinoasă

La noi, din ce în ce mai urît sînt priviţi cei cîţiva oameni – mă număr printre ei – care se încăpăţînează să analizeze lucrurile pe o parte, dar şi pe cealaltă; circulă despre ei fel de fel de expresii: cea mai intelectuală este aceea că obstinaţii în ambiguitate au „gîndirea moale”; cea mai metaforică este aceea că respectivii sînt nişte „gelatine”, adică nu-s tranşanţi, tăioşi; uneori, gelatina este înlocuită cu altceva: „Ah, cutare? E o piftie!”. Cea mai populară rămîne aceea care exprimă strămoşescul dispreţ pentru cel cu fundul în două luntri. A încerca, în calitate de gelatină, o explicaţie cu aceşti radicali dintr-o bucată nu e atît de greu, pe cît de inutil. Cu cel care îmi este cel mai drag, mă găsesc într-o controversă fără sfîrşit apropiat. Inteligent cum e, el nu mă acuză de moliciune sau duplicitate, ci – mai fin şi mai ascuţit – de comoditate. Adică, în loc să tai în carne vie ca el, eu vin cu pansamente; în loc să arunc gunoiul afară din casă şi din mine, îl strîng şi-l pun sub covor. În loc să mă dezguste fiecare ticălos de care lumea e plină, îi găsesc justificări, scuze. În loc să împart lumea în mizeri şi bogaţi, vin – comod cum sînt la minte şi la suflet – cu nuanţe care merg pînă la cinism. Comoditatea mea e şi un cinism, de aici decurgînd că intransigenţa lui e un umanism sau, ca să nu ideologizăm abuziv, cel puţin o omenie, o milă, o durere; lui îi este milă de sărăcime, mie nu. Căci dacă mi-ar fi, nu aş insista pe imaginea acelui nenorocit de milionar bucureştean care-şi scotea pantoful din picior şi-l arăta telereporterului ca să vadă toată lumea cum i s-a dezlipit talpa, asta ca o concluzie la situaţia îngrozitoare în care l-au lăsat tîlharii din fruntea unei bănci în faliment. Recunosc că imaginea aceea mă obsedează (mai ales olfactiv). Cum dracu’ amărîtul acela avusese milioane băgate într-o bancă? Şi de ce, milionar fiind, chiar furat şi cu banii luaţi, nu avea bunul-simţ să nu se descalţe în public? Nu ar fi cazul să avem o optică ceva mai brechtiană despre săracii economiei noastre duduitoare? Sau mai maziliană, acceptînd că orice disperat are dreptul său la ipocrizie? 

La această întrebare, semenul meu se indignează. El mă face – dintr-o singură lovitură – de „monstru”; nu mai sînt doar un „leneş al conştiinţei tragice” – sînt un monstru, şi din cauza asta voi avea de suferit pe toate planurile vieţii mele, în amor, în creaţie, în tot. De aceea nu voi da niciodată Idiotul. Aşa e. Îl cred. I-o spun cu tot regretul. Nu mă crede şi, ca atare, nu ne mai întindem pe larg pînă la Hagi Murad, nuvela de sfîrşit a lui Tolstoi pe care amîndoi o iubim la fel de mult. La fel de mult, dar nu din aceleaşi cauze – cauza lui fiind, se înţelege, mai dreaptă, mai înaltă, mai profundă decît a mea. De ce? Fiindcă lui, toată literatura lumii îi asigură radicalitatea de fiecare zi, iar mie doar o împăcare cu mizeria lumii, cu inegalităţile ei scandaloase etc. („Etc.”-ul e al meu, nu al lui – în nesfîrşita acuzare a lumii el nu cunoaşte vreun etc.) Iar îl cred. Iar i-o spun. Iar nu mă crede. Înţeleg că intransigenţa lui nu admite o împăcare cu mine; revin cu o nuanţă – „Sînt sătul de nuanţe!” şi un fulger îi apare în ochi cu o vînă pe frunte. – Nu mă împac, ci negociez cu porcăriile în general şi în detaliu... stocul de indignare nu e nici el inepuizabil... trebuie făcută puţină economie, Horatio, şi aici... Ideea de Horatio nu-i spune cine ştie ce. „E literatură...” şi, tobă de carte, nu cunoaşte idee mai cuprinzătoare decît aceea a lui Dostoievski – toate cărţile lumii nu valorează nimic în faţa unui copil care plînge. Foarte corect, dar ce facem în cazul cînd acel copilaş plînge cît plînge, creşte şi citeşte Demonii? – Nu mă interesează ironiile tale atîta timp cît mor oameni nevinovaţi şi ţie nu-ţi pasă! – Aş vrea să avem amîndoi atîtea milioane cîte porcării fac zilnic oamenii nevinovaţi. S-ar putea ca şi asta să fie din Dostoievski. Nu ştiu... Nu mă dă afară din casă. E mai rău: vîna de pe frunte i se îngroaşă şi mă sperii. – Linişteşte-te... Sînt întotdeauna de acord cu prima parte a ideilor tale, după aceea derapez... Mă faci de monstru şi în loc să-ţi dau cu ceva în cap, mă uit să nu-ţi sară o vînă... Nu am indignarea permanentă ca tine. După atîtea revoluţii permanente... E epuizat... Mă lasă în pace şi seara îl caut să ştiu cum se mai simte; vede „un film poliţist tîmpit”. E indignarea mea de cinefil – şi o tac.

(apărut în Dilema veche, anul IV, nr. 178, 5–11 iulie 2007)