De la un inexistent colonel pensionar
Dragă Cosule,
Nu ţi‑am mai scris de vreun an şi jumătate, dar sper să nu‑ţi umilesc memoria reamintindu‑ţi că sînt tatăl fostei logodnice a fiului tău, colonelul securist la pensie cu care te‑ai fi putut încuscri. Nu te‑ai îndurat să‑mi răspunzi, totuşi am continuat să te citesc, chiar dacă nu mi‑ai ascultat sfatul: îţi pierzi umorul, dai o prea mare importanţă articolelor din Scînteia noastră a tineretului trimise de fiica mea băiatului tău, naiba ştie de ce. Şi ce dacă se pierdeau între Polul Nord şi Reykjavík? De unde atîta vanitate? Bine că „arborele vieţii“ – cum îl numeam noi în seminarii – s‑a dovedit, ca de obicei, mult mai bogat şi „materialele“ tale au ajuns într‑un magazin de vechituri islandeze. Cred că nu te vei înfuria dacă‑ţi spun că mi se pare foarte nostim.
Aseară, fiică‑mea – exact: editoarea acelei „antologii a ruşinii“ în care figurezi la loc de cinste – a făcut urît cînd i‑am zis, chiar aşa, că este foarte nostim cum aţi ajuns în Islanda, tu, fiul tău şi articolele alea (după cum vezi, te citesc, deşi nu sînt de acord cu striptease‑ul tău ideologic). Fata a avut reacţia aceea din romanele englezeşti, cînd eroina află că iubitul ei a fugit cu alta şi, în loc să leşine, se ţine bine, clipeşte des şi caută o replică dură, dar i‑a sunat mobilul şi a răspuns sever: „În jumătate de oră sînt la editură“. Poate că sînt un tată denaturat şi nu‑mi dau seama ce a lovit‑o mai rău: cum s‑a încurcat fiul tău cu vicecampioana Islandei la bridge (de ajuns de aiurea, fie vorba între noi…) ori cum s‑au rătăcit xeroxurile ei între nişte rîşniţe vechi. Niciodată nu i‑au plăcut suprarealiştii.
E însă bine să ştii că cearta noastră nu a pornit de la tine şi al tău fiu – voi aţi fost secondo tempo. Primo tempo s‑a legat de la cartea despre Răutu (tu ai citit‑o, ce părere ai?), pe care mi‑a găsit‑o deschisă pe masă şi s‑a prefăcut imediat uimită cum de o citesc; i‑am spus adevărul, că‑mi place; desigur că nu m‑a crezut. Cum adică îţi place? I‑am explicat: Răutu nu poate fi apărat, ce a făcut e incalculabil de grav, dar mie îmi place cum s‑a răzbunat stilistic. Adică? – mi‑a cerut ea ca pe vremuri, „la secţie“, cred că mai ştii glasul acela… I‑am răspuns serios, crede‑mă, ca la un seminar cu Anti‑Dühring – viaţa şi opera lui au fost supuse unei critici nimicitoare; aşa îi plăcea şi lui să facă praf orice duşman: nimicitor. Adora execuţiile nimicitoare. E distrugerea lui Răutu în stil Răutu… Cea mai reuşită parodie. Ea m‑a întrerupt şi m‑a întrebat pe tonul celui mai încuiat conducător de seminar: „Şi cum altfel trebuia făcut? N‑a fost un duşman al culturii române?“. Am reuşit să adopt cel mai blajin ton – acela cu care Caragiale zice că putem exprima cea mai mare scîrbă de viaţă – şi mi‑am dus gîndul pînă la capăt: toată demascarea, oricît de vehementă, nu se ridică la definiţia dată de Mihai Şora, în convorbirea de la mijlocul cărţii: „Despre Leonte Răutu nu se spuneau bancuri“. M‑a luat un avînt al rigorii profesionale, să‑i dau exact citatul din carte. Mi‑a smuls volumul din mînă şi l‑a aruncat pe masă, începînd să mă facă de toate cele, de la laşitatea pînă la duplicitatea mea, fireşte; am rugat‑o: „Fără violenţă!“ şi am ţinut să‑i fie clar că, fără duplicitatea în care am crescut‑o, nu ar fi ajuns directoarea unei edituri anticomuniste; atunci, rapid şi inteligent, a schimbat subiectul şi a trecut la tine, la articolele alea pe care „nimeni nu trebuie să le uite, chiar dacă se refugiază într‑o tîmpenie ca bridge‑ul“ (ai înţeles aluzia…). Totul a culminat cu această replică: „Spune‑i tovarăşului tău Cosaşu să fie mulţumit că nu‑i public în antologie articolul în care‑l slăvea pe Hruşciov“… Îţi recunosc: am rămas paf. Am lăsat‑o să plece fără să ne îmbrăţişăm cum obişnuiam de cîte ori trecea pe acasă, în fond, era prima noastră confruntare ideologică de după ’89. Cred că şi ultima.
Mă grăbesc să te întreb dacă mai ai articolul ăla în arhiva ta. Ştiu că a ieşit scandal, nu am fost la şedinţă, m‑am dat plecat în delegaţie. Dacă îl mai ai, poate faci un xerox şi mi‑l trimiţi – m‑ar amuza teribil, monşer. Ţi‑am scris că principala mea activitate ideologică a rămas amuzamentul.
Salut voios de pensionar!
Ci‑Co, energie şi avînt
din volumul în curs de apariţie Viaţa ficţiunii după o revoluţie, Editura Polirom, 2016.
Foto: Mircea Struţeanu
