după 20 de ani

Primul număr al Dilemei a avut drept temă „Catastrofa“. Sau, mai exact, „Catastrofa la români“. Căci, la multe dintre temele de atunci sau de mai tîrziu, adăugam „...la români“, chiar dacă nu apărea în titlul pus pe prima pagină.

Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sînt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi încununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de dragoste celebre, toţi recită, la o adică, capitolul 13 din prima epistolă către Corinteni, sau, dacă sînt mai „umblaţi“, pasajul din Paradisul lui Dante despre amorul care „move il sol e l’altre stelle“.

Slavă lui însă, pe care geniul calamburghez al lui Oscar Lemnaru l-a definit, în raportul său cu dar-ul vital, într-o seară, la Mogoşoaia, spunîndu-i cuiva bine încoţopenit în trufiile sale: „Dragul meu, toată lumea are un dar, dumneata ai un însă.“

Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale – ca noi toţi. O chema Luminiţa. Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea în capătul tunelului, fără să-i spună altceva decît atît: cînd o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt al tunelului, o să fie bine pentru toţi.

Bătăi puternice în uşă (nu merge soneria). Marieta strigă la mine de parcă aş fi surdă: „E opt. Am venit prea repede?“ Are faţa rotundă, părul rar, braţele albe ca de aluat. Se descalţă (vă rog, nu e nevoie!), inspectează casa cu un ochi de cunoscător.

Deunăzi am vorbit cu un instalator de la RADET. Are un salariu mediu, 12 milioane în mînă şi, pentru a supravieţui, laolaltă cu nevastă şi cei doi copii, mai face, din cînd în cînd, cîte un şmen pe la oamenii din bloc. Mai schimbă un calorifer, mai repară o chiuvetă.

E adevărat că după ce am „devorat“ deja celebrul nr. 265 al Dilemei, despre Eminescu, i-am imaginat imediat o viitoare nebunie de „luări de poziţii“ în presa culturală, dar nu m-am gîndit că o să dureze atîta vreme şi aproape la aceeaşi intensitate.

Definiţia prietenului ideal, pentru mine, era următoarea: cel care, dacă îl scoli în miez de noapte şi-l rogi să te ajute pentru că ai o problemă, majoră cel puţin din punctul tău de vedere, pe care nu poţi s-o rezolvi de unul singur, nu numai că răspunde la telefon, dar se şi îmbracă repede şi... vine.

Am învăţat să merg pe o bicicletă cu roţi ajutătoare. Cînd am început să-mi menţin echilibrul, ele au dispărut. Cu preţul unor julituri la picioare, am reuşit să devin biciclistă, să ies pe trotuarul din faţa casei şi să fac ture pînă se întuneca de-a binelea.

Am ajuns, prima oară, în Bucureşti pe la vîrsta de 16 ani, venind din Botoşanii mei liceali. Era toamnă tîrziu şi totul m-a fascinat. Mi se părea o minunăţie, ieşită parcă din cărţile pe care le tot citeam. Şi la toate au pus capac afişele care anunţau un spectacol de operetă cîntat de nimeni altul decît de Ion Dacian.

Faptul divers ne ţine în alertă ca gheaţa nespartă de pe drum. Atenţi să nu ne scrîntim gleznele sau să nu ne spargem capul, depăşirea fiecărei porţiuni de lunecuş reprezintă o victorie. A protesta atunci, în mijlocul străzii, faţă de lipsa de grijă a municipalităţii pentru curăţirea „căilor de acces“ ar fi o probă de discurs ridicol, trecută cu succes.

27 ianuarie 1945 a fost ziua cînd, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Armata Roşie a eliberat lagărul de exterminare de la Auschwitz (Polonia). Autorităţile germane ale lagărului se retrăseseră, conducîndu-şi prizonierii, un fel de zdrenţe ale fiinţelor umane care fuseseră cîndva, spre teritoriul încă necucerit de aliaţi.

De cînd mă ştiu, sînt alergic la pupaţi umezi. Cînd eram mic, naiv & neajutorat, exista o hoardă sălbatică de tante a căror unică trăsătură de caracter (singura pentru care mi le amintesc, de altfel) era aceasta: de cum te vedeau, te binecuvîntau cu ţoc-ţoc-uri viguroase & lipicioase.

Cînd şi-a asumat răspunderea pentru pachetul anticorupţie, la indignarea parlamentarilor că le vor fi cunoscute averile, premierul Năstase a avut un moment de sinceritate spunînd cam aşa: s-a făcut multă vîlvă pe problema corupţiei, noi (pluralul maiestăţii) nu sîntem convinşi că aceasta este o prioritate, dar adoptăm această lege ca să putem să ne ocupăm de problemele serioase.

„Picasso în Palestina“ – acesta era titlul ştirii citită undeva pe un portal (global!) de informaţii. Dacă ar fi căzut încă o bombă, probabil că nu ar fi avut acelaşi efect. Bust de femeie, pictura lui Picasso datată 1943, o operă de artă deţinută de Van Abbemuseum din Eindhoven, va fi prezentată, pentru o lună, la Şcoala de Arte din Ramalah.

Zilele trecute, aşa pe la prînz, cînd sună lumea cu diverse treburi, am primit un telefon dur de tot. Nu era un apel obişnuit de jurnalist cultural care-şi face paginile cerînd imperativ, ultimativ opinii ferme şi rapide despre, de pildă, colaborarea scriitorilor cu Securitatea; Era propria mea fiică (s-o numim Dora), care avea o dilemă.

Ne aflam pe o terasă, la lumina obscură a tuburilor de neon, veşnic pîlpîindă, în faţa unor mese pătrate, de fix patru locuri, gata să ne ridicăm... cînd atmosfera cenuşie a fost momentan disipată de întrebările retorice, pe un ton continuu ascendent – de la nedumerire, confuzie, pînă la iritare şi indignare: „Why close?!“, „It’s only ten!“, „What about you?!“, „I want some more beer!“, „Some more!“, „Waiter!“, „What’s this?!!“

Am debutat în Dilema acum şase ani, cu un text – scris la patru mîini (de fapt, o conversaţie pe mess) – despre singurătate. Scriam atunci cît de bine e să mai fii şi singur din cînd în cînd şi constat acum că, deşi s-au întîmplat destule între timp, singurătatea îmi place la fel de mult.

Care-i treaba cu Crăciunul? Păi, să vedem. În primul rînd, începe prea devreme. Nici nu se-ngălbenesc bine frunzele toamnei, că deja apar semnele, ca la gripă: afişele cu concertele tematice, dar şi spaţiile reorganizate din supermarketuri şi malluri, pline cu dulciuri „de Crăciun“, bomboane de pom, cozonaci de toate formele, globuri, beteală şi căciuli de Moş Crăciun.

Pe la 1700 şi ceva, un savant iezuit pe nume Louis-Bertrand Castel (pomenit de Diderot în Visul lui D’Alembert) ar fi inventat, pare-se, „clavecinul ocular“, un instrument ale cărui clape generau, prin atingere, nu sunete, ci culori.

La o masă, la un fast food. Mănînc o felie de pizza şi beau o bere. Lîngă mine se aşază un tip cu o şapcă. 50 de ani. Înfulecă în două minute o farfurie întreagă de spaghete şi apoi îşi comandă şi el o bere. Plescăie de două ori, se uită la mine pe sub cozoroc şi începe: „Bem bere după-masă… în loc de coniac. Fir-ar ale dracului de obiceiuri."