Port în suflet un Pegas roşu
Am învăţat să merg pe o bicicletă cu roţi ajutătoare. Cînd am început să-mi menţin echilibrul, ele au dispărut. Cu preţul unor julituri la picioare, am reuşit să devin biciclistă, să ies pe trotuarul din faţa casei şi să fac ture pînă se întuneca de-a binelea. Cred că de pe atunci mă concentram să merg cît mai bine, din moment ce-mi intrase în cap că e unul dintre puţinele lucruri pe care n-o să le mai uit niciodată. Şi exact aşa a fost…
Trebuie să recunosc că n-am mai condus o bicicletă adevărată de foarte mult timp. Am mai pedalat pe cele din sălile de sport care nu se mişcă nici un centimetru, deci nu se pune. Dar, cîndva, în copilărie, am avut un pegas al meu, roşu, cumpărat după ce am strîns într-o pungă de pastic toţi banii necesari. N-a fost uşor, mi-a luat mult timp. O dată la două-trei seri făceam monetarul. Şi vizite dese la magazinul Moto-Velo-Sport din oraş. Stabilisem toate detaliile, modelul, culoarea, doar că mai aveam nevoie de răbdare.
La sfîrşitul primăverii, tata mi-a dat suma care-mi lipsea, şi Pegasul roşu, prietenul meu îndelung contemplat în vitrină, a venit cu mine acasă. A urmat cea mai frumoasă vacanţă de vară. Nu ne-am despărţit nici măcar o zi. Pluteam pe deasupra străzilor, puteam ajunge în scurt timp la orice întîlnire. Cine mai era ca mine?
Nea Semen, un om care lucra de vreo două săptămîni la faţada casei noastre, ştia şi el foarte bine ce legătură strînsă e între mine şi pegasul roşu. Cu toate astea, într-o după-amiază, cînd m-a rugat să i-l împrumut să tragă o fugă la magazin să mai cumpere nişte materiale, n-am putut să-l refuz. Trebuie să vă imaginaţi personajul: un om micuţ, sub 1,60 m, slăbănog şi cu o faţă tristă, plîngăcioasă. I-am dat bicicleta cu strîngere de inimă. Apoi, am aşteptat să se întoarcă. Spre seară, a venit. Cu capul în pămînt, mai plîngăcios decît plecase. Pegasul meu fusese proptit de zidul restaurantului Izvorul rece, unde nea Semen se oprise cu nişte amici să bea o bere. Cînd a ieşit, bicicleta se evaporase.
Mi-a fost imposibil să-i mai zic ceva, mi s-a părut că avea în ochi lacrimi adevărate.
P.S. În Panglica albă al lui Haneke sînt două momente „pe bicicletă“ foarte mişto. Cadrul în care bona e acostată de învăţător pe drum şi ea îi mărturiseşte că e prima dată cînd merge pe bicicletă. Privirile lui o înghit cu tot cu cele două roţi cam instabile sub picioarele fetei. Şi fuga moaşei satului, tot cu o bicicletă, împrumutată de învăţător, de data asta. Pe care, ca şi mine altădată, el i-o dă femeii cu inima strînsă, doar pentru că zărise ceva ciudat în privirea ei…
(Dilme veche online, 6 iulie 2010)
