Zigu ORNEA

Fenomenul americanizării a pătruns, firesc, şi la noi. Unii, autohtonişti revitalizaţi, protestează, socotindu-l ca un pericol la adresa specificităţii naţionale. Nu aceste reacţii retrograd autohtoniste trebuie să ne îngrijoreze. Ele sînt o continuare a stărilor de spirit neaoşiste, prelungiri din interbelic şi din deceniile comuniste. Îngrijorarea – reală – vine din altă parte.

Se bate, mai ales în ultimii ani, multă monedă pentru mitul-clișeu al toleranței românești față de evrei.

Am ajuns, prima oară, în Bucureşti pe la vîrsta de 16 ani, venind din Botoşanii mei liceali. Era toamnă tîrziu şi totul m-a fascinat. Mi se părea o minunăţie, ieşită parcă din cărţile pe care le tot citeam. Şi la toate au pus capac afişele care anunţau un spectacol de operetă cîntat de nimeni altul decît de Ion Dacian.

Naţionalismul antebelic era, prin fizionomia sa specifică, xenofob şi antidemocratic.

Întotdeauna în epoca modernă a existat un model economic-cultural-comportamental care iradia peste tot în lumea Europei civilizate (şi nu numai!). În secolul al XIX-lea s-a impus mai mult decît altele modelul francez, al cărui prestigiu îl depăşea pe cel german sau englez. S-a impus peste tot de la revoluţia din 1789 şi, apoi, de la cea din 1848, prin forţa modelului politic şi cultural, economic.

În viaţa politică, poate mai mult ca oriunde, interesează, atunci cînd o studiem, să descifrăm mai întîi cine face jocurile. Nu e vorba de situaţia de astăzi la noi şi, peste tot în lume unde, cu excepţia regimurilor totalitare dictatoriale, jocurile sînt făcute de masa alegătorilor la urna de vot.

Să recunoaştem că de la 11 septembrie 2001 lumea s-a schimbat fundamental. Sfidarea zvîrlită celei mai mari puteri a zguduit din temelii lumea civilizată. Cum s-a tot spus, cu dreptate, nimic nu va mai fi de la acea dată încoace cum a fost.

Funcţionează, la noi, cîteva mituri-clişeu care trebuie reevaluate prin confruntarea cu realitatea istorică. S-ar vedea, atunci, cît mai rămîne valabil din substanţa lor. Unul dintre aceste mituri-clişeu e cel al toleranţei la români faţă de, fireşte, străini.

Corupţia e un fenomen social ce a apărut odată cu societatea omenească cît de cît organizată. Desigur, face ravagii mai ales în economiile centralizate. Dar fenomenul e o prezenţă primejdioasă şi în economiile neetatizate şi necentralizate, adică în economiile normale, numite de piaţă. Unde nu e o realitate apăsătoare fenomenul corupţiei? Ce ţară din lume, înainte şi acum, n-are parte de acest flagel?

Am ajuns, prima oară, în Bucureşti pe la vîrsta de 16 ani, venind din Botoşanii mei liceali. Era toamnă tîrziu şi totul m-a fascinat. Mi se părea o minunăţie, ieşită parcă din cărţile pe care le tot citeam. Venisem cu treburi, însoţit şi cu banii număraţi. Dar spectacolul străzii, cu tramvaie, automobile, cu vitrinele strălucitoare şi pline de mărfuri atrăgătoare, tot acel vuiet, totul mă uluia şi priveam năuc în toate părţile, neputîndu-mi reveni.

Titu Maiorescu a avut de prin 1890 un unic prieten şi sfătuitor, a doua sa soţie, Ana. Destinul a lovit tocmai aici. În 1912 ea e lovită de un cancer şi în septembrie 1914 moare într-un sanatoriu din Heidelberg. Maiorescu a asistat-o, devotat, pîna a închis ochii.

Cine s-ar putea situa pe imposibila poziţie retrogradă a negării rolului calculatoarelor, cînd se ştie ce revoluţie pozitivă au determinat în toate domeniile civilizaţiei?