⬆
cît mai tolerăm intoleranța
13 ani de intoleranțe
În anul 1997, revista Dilema a publicat un dosar tematic intitulat „Feţele intoleranţei“, coordonat de regretata noastră colegă Tita Chiper. Evident că existau şi pe atunci temeri că gradul de intoleranţă din societatea noastră ar fi fost nesănătos de ridicat.
O povară
Este una dintre acele zile frumoase de toamnă, cînd strălucirea soarelui ne oferă o bucurie în plus. Este bucuria ultimelor raze, a ultimului zîmbet complice, cu ajutorul căruia soarele încearcă să ne aline o stare parcă mai bulversantă decît oricînd.
Despre toleranța în relații
Toleranţa ne duce cu gîndul la acceptarea şi respectarea perspectivei celuilalt, a modului diferit în care gîndeşte şi reacţionează. Pare simplu. Cît de uşor ne este în realitate să facem asta? Cît de mulţi dintre noi se percep ca fiind persoane tolerante şi cît de frecvent reacţiile noastre la adresa celuilalt sînt mai degrabă de intoleranţă.
Evoluție codașă
Unul dintre stereotipurile pe care eu le-am învăţat la şcoală este că românii sînt un popor de oameni primitori, toleranţi, care întorc mereu şi celălalt obraz, fiind dotaţi cu o empatie deosebită ce le permite să îi înţeleagă şi să îi accepte pe toţi ceilalţi, în aproape orice situaţie.
Intoleranța antisemită
Funcţionează, la noi, cîteva mituri-clişeu care trebuie reevaluate prin confruntarea cu realitatea istorică. S-ar vedea, atunci, cît mai rămîne valabil din substanţa lor. Unul dintre aceste mituri-clişeu e cel al toleranţei la români faţă de, fireşte, străini.
Toleranța
Nu am fost niciodată atras de filozofie. Nu am avut, din păcate, sensibilitatea şi entuziasmul necesare pătrunderii prin uşa strîmtă a nobilei arte a gîndirii. Îmi amintesc însă cu precizie cum profesorul nostru de filozofie din liceu (un profesor atipic pentru sfîrşitul anilor ’80, ai comunismului tardiv şi bolnav, nu prea îşi bătea capul cu socialismul ştiinţific şi ateismul) ne spunea că John Locke percepea toleranţa ca pe atitudine şi stil de viaţă.
Opinii americane
Anul era 1948. După un război mondial nimicitor urmat de o primă împărţire a sferelor de influenţă geo-politice, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prezenta lumii întregi „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului“. Data era 10 decembrie, în apropierea sărbătorilor de Crăciun şi multă lume în America nu a fost prea receptivă, fiind ocupată cu „shopping-ul“. Cel mult, unii au zis în gîndul lor ceva de genul: „Bine că au ajuns şi alţii în rînd cu lumea“. Asta pentru că americanul de rînd se buc
„Orientarea sexuală nu ar trebui să aibă importanță”
Cînd s-a înfiinţat Accept-ul (la jumătatea anilor ’90), unii dintre cei care aveau nevoie de această organizaţie nu veneau aici de teamă să nu fie văzuţi în spaţiul Accept-ului. Şi am rămas aşa, în continuare nu avem plăcuţă cu numele organizaţiei la poartă, deşi toţi vecinii ştiu că sîntem acea organizaţie gay. Avem totuşi steagul curcubeu atîrnat în curte. Bine, noi dăm adresa oricui, nu e greu de obţinut, dar nu este foarte la îndemînă.
„Sloganul bate cunoașterea”
Luînd în considerare numărul de petiţii şi analizîndu-le, rezultă că primele patru categorii cele mai discriminate ar fi persoane aparţinînd comunităţii rome, persoanele cu dizabilităţi (în special mintale), femeile în raport cu bărbaţii (aici e vorba de foarte multe discriminări – legate de angajare – asupra femeilor gravide sau a celor care se întorc la locul de muncă după ce au născut) şi, de asemenea, avem un număr însemnat de petiţii cu privire la raporturile de muncă şi care ţin de vîrstă
Dă-te, bre, mai încolo!
O vreme m-au amuzat sloganurile conform cărora noi, românii, în ospitalitatea şi bunătatea noastră proverbiale, sîntem un popor de oameni toleranţi, care nu am asuprit pe nimeni, care am coabitat sănătos cu „naţionalităţile conclocuitoare“ etc. Apoi, cînd mi-am pus mai serios problema toleranţei, am constatat, din experienţele zilnice, că sloganurile respective nu au nici o acoperire în real.