„Orientarea sexuală nu ar trebui să aibă importanță”

Interviu cu Irina NIȚĂ, directoare executivă a Asociației Accept

Am văzut că nu aveţi adresa trecută pe site. E o măsură de securitate legată de intoleranţa prea mare a oamenilor faţă de minorităţile sexuale? 

Lipsa acestei adrese nu e o decizie foarte conştientizată. Dar, la început, acesta a fost motivul. Cînd s-a înfiinţat Accept-ul (la jumătatea anilor ’90), unii dintre cei care aveau nevoie de această organizaţie nu veneau aici de teamă să nu fie văzuţi în spaţiul Accept-ului. Şi am rămas aşa, în continuare nu avem plăcuţă cu numele organizaţiei la poartă, deşi toţi vecinii ştiu că sîntem acea organizaţie gay. Avem totuşi steagul curcubeu atîrnat în curte. Bine, noi dăm adresa oricui, nu e greu de obţinut, dar nu este foarte la îndemînă. 

Aţi observat o evoluţie de cînd s-a înfiinţat asociaţia? Oamenii s-au mai obişnuit cu ea, s-au mai obişnuit cu minorităţile sexuale? 

Mi-e greu să apreciez la nivel general, dar mi se pare o evoluţie clară, dacă, de exemplu, ne uităm la ziare. Dacă ne uităm la felul în care era prezentat GayFest-ul în ziare în 2005, atunci cînd a apărut prima dată, descoperim o mulţime de articole care se considerau ca fiind de opinie şi care erau pline de prejudecăţi şi de mesaje împotriva acestui eveniment. În prezent, sînt tot mai multe articole care prezintă evenimentele culturale din timpul acestui festival, foarte sec, tot aşa cum prezintă orice alt eveniment cultural. E o schimbare pe care eu la început n-o credeam posibilă. Nu era posibil să scrii aşa despre GayFest, cu cinci ani în urmă. 

Ştiu că de fiecare dată marşul care încheie festivalul e însoţit de o contramanifestaţie, organizată de asociaţii cu tentă religioasă. De ce credeţi că reprezentanţii unor asemenea organizaţii ţin neapărat să manifesteze contra?  

Ar trebui să răspundă ei. Iar noi credem că e dreptul lor să se exprime. A fost un an în care s-au desfăşurat chiar trei marşuri „ale normalităţii“. Sînt formaţiuni extremiste, religioase şi unele partide politice care se mobilizează cu ocazia GayFest-ului şi fiecare militează pentru propria normalitate. Dar oamenii par să nu observe diferenţa foarte mare dintre marşurile normalităţii şi marşul diversităţii. Uitîndu-mă la poze, constat că între marşul nostru şi cel al Noii Drepte e foarte clară diferenţa de energie, de atitudine şi de culoare. Oamenii de la marşul normalităţii sînt mai supăraţi, mai încruntaţi, au sloganuri pe care eu le consider ofensatoare (uneori au şi fost sancţionaţi pentru acestea). 

Primiţi, probabil, tot felul de reclamaţii pe motive de discriminare. Am observat că într-un sondaj INSOMAR de anul trecut, minorităţile sexuale păreau a fi cel mai greu acceptate de către opinia publică, mai greu decît minorităţile etnice, religioase sau de alt fel. În aceste condiţii, care vi se pare cea mai deranjantă formă de intoleranţă dintre cele cu care vă confruntaţi? 

Intoleranţa se manifestă în feluri nebănuite, iar cea mai chinuitoare e intoleranţa de zi cu zi. Pentru un heterosexual, este greu să-şi imagineze acest stres zilnic prin care trece un homosexual (chiar dacă e bine echilibrat şi integrat în societate). Nu vorbesc de cei ameninţaţi de vecini, de cei pe uşile cărora copiii scriu prostii sau de cei daţi afară de proprietari pentru că au descoperit că sînt gay. Vorbesc de aceia care au o viaţă obişnuită, în care însă sînt obligaţi să-şi ţină ascuns tot ceea ce are legătură cu relaţia lor. Îşi creează un mod special de viaţă. Am avut o colegă de serviciu care s-a despărţit de viitorul soţ chiar înainte de nuntă. A fost foarte nefericită iar toată lumea de la serviciu îi cunoştea situaţia şi, deşi ea n-a plîns pe umărul nimănui, a avut parte de înţelegere. Ei bine, gîndiţi-vă la o astfel de situaţie apărută într-un cuplu gay. Asta nu se poate spune între colegi. Apoi, tot la serviciu, referirile foarte dese pe care le fac persoanele hetero la relaţia lor de zi cu zi (la faptul că partenerul nu duce niciodată gunoiul sau că nu spală vasele) nu pot fi făcute şi de către persoanele gay. Ei nu pot menţiona socrii sau cumnaţii, nu pot arăta pozele din vacanţă. Nu pot invita pe oricine la ei acasă. Heterosexualii nu se gîndesc la asta, cînd îşi arată copiii nu vor să spună că sînt heterosexuali. Dacă persoanele gay ar face lucruri similare, ar fi percepute imediat ca făcînd referire la propria orientare sexuală. Ceilalţi ar considera imediat că acesta nu e decît un fel de a arăta că sînt gay. Problema e dacă omul respectiv e dispus sau nu să se expună astfel în faţa celorlalte persoane din jur. În realitate, cînd eşti gay te afli în situaţia de a te gîndi înainte de a răspunde la orice. Mereu trebuie să ai o poveste dacă eşti întrebat ce-ai făcut în week-end sau dacă eşti invitat la o nuntă. La fel, dacă eşti gay e o problemă şi cu părinţii care te tot întreabă cînd te căsătoreşti şi cînd vin nepoţii.  

Psihologul nu poate vindeca homosexualitatea 

Cum sînt relaţiile cu familia? Au în general homosexualii curajul să le dezvăluie părinţilor orientarea lor sexuală? 

Nu avem nişte cercetări ca să vă dau statistici. Din ce am observat, ambele situaţii sînt posibile. Unii au spus, alţii nu. La aflarea acestui lucru, familiile reacţionează în mod diferit. Ştiu cazuri în care tineri homosexuali au fost duşi de părinţi la preot ca să-i exorcizeze, sau la psiholog. Unii părinţi au venit cu copilul la psihologul nostru de la Accept, ca să-l vindece de homosexualitate.  

Dar ştiţi şi părinţi care să meargă ei înşişi la psiholog, după ce au aflat că au un copil homosexual?   

Da, am avut şi asemenea cazuri. Părinţi care au venit la noi ca să ceară date. În limba română nu există foarte multe informaţii pentru părinţi, la acest capitol. Mi-aduc aminte că odată a venit o mamă care voia să ştie cum să se poarte cu prietenul fiului ei. Fiul, care avea peste 30 de ani, era stabilit în altă ţară şi urma să vină în România pentru prima dată cu partenerul lui de viaţă. Iar mama, foarte emoţionată şi îngrijorată, ne întreba cum să facă aşa încît partenerul fiului să nu se simtă prost şi dacă nu cumva trebuie să i se adreseze la feminin. Erau nişte întrebări foarte candide. Era bine intenţionată.  

De ce se tem bărbaţii de avansurile homosexualilor 

Auzind aşa ceva, probabil că vi se pare că e nevoie de o muncă enormă de informare în societate, pe această temă.

E un etern cerc vicios. Pentru că lumea din jur e homofobă, cei care sînt gay nu spun acest lucru, iar astfel heterosexualii ajung foarte rar să cunoască persoane gay, aşa încît să-şi schimbe atitudinea. Din acel sondaj INSOMAR, se vede la un moment dat că una dintre caracteristicile persoanelor prietenoase cu homosexualii este aceea că au întîlnit şi au vorbit cu homosexuali în ultimele şase luni. Eu cred că în clipa în care cunoşti astfel de persoane, ajungi să-ţi dai seama că relaţia ta cu un om e în funcţie de cum e acel om, şi nu de orientarea lui sexuală. Un om poate să-ţi fie antipatic sau simpatic, indiferent de orientarea sexuală. Dacă nu-l cunoşti, orientarea sexuală devine singurul lucru care-l defineşte. Unii se tem că, dacă ar avea prieteni gay, riscă să fie hărţuiţi de ei. Să fim serioşi. 

În lipsa de informaţii de dinainte de 1989, printre băieţii heterosexuali exista un fel de teamă de homosexuali. Şi se încurajau unii pe alţii să aibă o atitudine violentă faţă de aceştia, eventual să-i ia la bătaie înainte să ajungă să le facă avansuri. Noi am crescut în ideea că în mod automat homosexualii sînt un pericol. 

Stau şi mă întreb de ce, pentru că eu ca femeie ar trebui să mă simt onorată cînd un bărbat îmi face avansuri. E un fel de compliment, nu-i aşa? De ce m-aş supăra dacă un bărbat ar flirta cu mine, cîtă vreme ar fi în limite decente? Îi răspund sau nu, asta e treaba mea. De ce atunci un bărbat să se teamă atît de tare de posibilul compliment venit din partea altui bărbat, în condiţiile în care bărbaţii sînt totuşi pe poziţii egale de forţă. Adică eu ca femeie mă descurc cumva cu avansurile nedorite, iar bărbaţii nu? Eu cred că bărbaţii nu sînt învăţaţi din punct de vedere social să exerseze refuzul. Sigur, şi printre persoanele gay, ca şi printre heterosexuali, există mitocani. Dar, în general, am observat că homosexualii au adesea un comportament mai rigid decît heterosexualii, tocmai ca să nu fie interpretat ca fiind altceva.  

Mai există persoane date afară din serviciu pe motiv că sînt gay? 

Există, dar cazurile sînt de obicei greu demonstrabile într-o instanţă. Mulţi vin întîi la noi (le oferim consiliere juridică) pentru a-şi evalua şansele într-un eventual proces. Mai toţi aleg însă să nu meargă mai departe pe calea instanţei. Cei care fac astfel de discriminări au început să le facă aşa încît să fie greu demonstrabile. 

Dar mi-aduc aminte de o poveste de pe vremea comunismului cînd un domn care era nevăzător şi homosexual lucra într-o centrală telefonică. Angajaţii de acolo se schimbau într-un costum special înainte să intre în centrală. El fiind nevăzător şi singurul bărbat, se schimba în unicul vestiar care exista, cel al doamnelor, fără să fie vreo problemă. Cînd s-a aflat însă că omul e homosexual, angajatele au cerut ca el să nu se mai schimbe la ele în vestiar – ceea ce era complet lipsit de sens. Pe lîngă faptul că era tot nevăzător, acum existau şi suspiciuni că s-ar putea să nu-l prea intereseze doamnele, şi tocmai atunci ele s-au găsit să-l izgonească de acolo. Vreo şase luni s-a schimbat cum a putut, prin alte locuri, pentru ca apoi lucrurile să se liniştească şi să se revină la situaţia de la început. Colegele s-au reîmprietenit cu el.   

Care ar fi pentru dvs. semnul că societatea a devenit tolerantă faţă de minorităţile sexuale? Momentul de la care, să zicem, la modul ideal, n-ar mai fi nevoie de o organizaţie ca Accept?   

Mi-e foarte clar acest reper, dar nu ştiu cînd vom ajunge acolo. Va fi Ok în clipa în care orientarea sexuală sau identitatea de gen nu va mai fi definitorie pentru un om. Pentru că acum, dacă ai un prieten gay, aşa o să-l prezinţi: „el e prietenul meu gay“. Sau cînd vorbeşti despre cineva care e gay, simţi nevoia să-i spui imediat orientarea sexuală. Această diferenţă devine cea mai importantă trăsătură, deşi ea nu ar trebui să aibă importanţă. Fiindcă, mai ales pentru un heterosexual, apartenenţa altuia la o minoritate sexuală nu are, de fapt, nici un fel de relevanţă.

a consemnat Andrei MANOLESCU