Dă-te, bre, mai încolo!

Ioana SCORUŞ
Publicat în Dilema Veche nr. 354 din 25 noiembrie - 2 decembrie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

- printre sloganuri și pacienți -

O vreme m-au amuzat sloganurile conform cărora noi, românii, în ospitalitatea şi bunătatea noastră proverbiale, sîntem un popor de oameni toleranţi, care nu am asuprit pe nimeni, care am coabitat sănătos cu „naţionalităţile conclocuitoare“ etc. Apoi, cînd mi-am pus mai serios problema toleranţei, am constatat, din experienţele zilnice, că sloganurile respective nu au nici o acoperire în real. De la scenele cotidiene de care cu toţii sîntem sătui – vezi claxonatul compulsiv şi înjurăturile grohăite pe geamul mai mult sau mai puţin deschis al maşinii –, pînă la banalizatul „Dă-te, bre, mai încolo!“ din mijloacele de transport în comun, de la „Da’, ce, cucoană, eram înaintea ta la rînd“, de găsit la orice ghişeu unde sînt mai mult de trei persoane, pînă la spectacolul deplorabil al suporterilor din fotbal, unde intoleranţa riscă, oricînd, să se transforme în ură gata de a fi pusă (şi uneori chiar pusă) în act. Aşadar, unde anume stă ascunsă toleranţa românului, de ea nu transpare de niciunde?  

Doamna X intră nevricoasă tare în cabinetul de psihoterapie şi, pufnind, îmi povesteşte o scenă proaspătă cu soţul ei. Acesta, care, spune dînsa, în ruptul capului nu vrea să-i tolereze incapacitatea de a se mişca la fel de repede ca el, atît a grăbit-o acum, la plecarea de-acasă, încît s-a pierdut toată şi a uitat şi pachetul cu şerveţelele atît de necesare într-un cabinet psy, şi tensiometrul, sprijin de nădejde atunci cînd doamna simte ceva inexplicabil în corpul ei şi verifică repede tensiunea ca să ştie cum trebuie să se simtă, pînă chiar şi banii pentru plata şedinţei. Îi ofer cutia cu şerveţele şi, zîmbindu-i în încercarea de-a o detensiona puţin, o încurajez spunîndu-i: „Lăsaţi, doamnă, ne descurcăm noi împreună“. Doamna Y îmi povesteşte, plină de satisfacţie, cîtă „monstruoasă“ plăcere simte cînd se contrazice cu soţul ei, reuşind  să-şi demonstreze – nu îşi dă încă seama cum – că are întotdeauna dreptate, indiferent de ceea ce susţine. Satisfacţia doamnei şi plăcerea sînt însă dublate, dincolo de exasperarea soţului – care ea însăşi este sursă de satisfacţie – de o urmă firavă de vinovăţie, sentiment ce ştiu că ne va fi de mare ajutor atunci cînd om purcede la a descîlci firul lung al veşnicei dreptăţi din care se înfruptă, zilnic, pacienta, ca dintr-o hrană delicioasă şi, deocamdată, de neînlocuit. Sper ca soţul doamnei să aibă răbdare să ajungem acolo. Pînă atunci, va trebui s-o suporte. Dacă va putea. Z, un puşti haios de 14 ani, se află în plină luptă cu părinţii care îi dovedesc, de zece ori pe zi, că „habar nu au ceva, cît de mărunt, despre ce înseamnă să împarţi acelaşi locus cu alţii, care sînt diferiţi de tine“. Aflat în plină revoltă adolescentină, un strop precocele Z are dreptate, în felul lui, dar nu îi pot întări acest sentiment pentru că ştiu că ar produce tensiuni şi mai mari cu bieţii părinţi, care abia de se mai descurcă în misterul legat de educaţia propriului copil. Şi aşa, zi de zi, am parte, în cabinetul meu, de nenumărate mostre de lipsă de toleranţă. Care, oare, să fie sursele ei? Cum se ajunge aici? De ce atît de des devenim insuportabili pentru ceilalţi, iar ei, la rîndul lor, ne devin insuportabili?   

Sursele interne ale capacităţii de a tolera

Dacă e să-i dau crezare lui Donald Winnicott (şi-i dau!), un mare psihanalist britanic cu formare în psihiatria infantilă, atunci trebuie să fiu de acord că toleranţa este o capacitate internă care ţine de procesele de maturizare emoţionale. Ea este în directă legătură cu toleranţa la frustrare şi, mai apoi, cu deprinderea capacităţii de a fi îngrijorat. Toate acestea se dobîndesc pe drumul scurt, de la dependenţa absolută la independenţa fiinţei umane, drum scurt, dar extrem de dificil de gestionat îndeajuns de bine. În doar 6-7 ani, primii ani de viaţă ai copilului, se „formatează“ întreaga fiinţă a viitorului adult, obligat să trăiască în cultură, şi nu în natură.  Se ştie, nu mai este o noutate pentru nimeni, că mediul bate gena. O ereditate mai puţin promiţătoare poate fi învinsă într-un mediu, repet, îndeajuns de bun. Şi cum primul mediu al puiului de om este mama înseamnă că, la început, mama este cea care trebuie să fie îndeajuns de bună. Asta nu presupune nimic altceva decît o mamă sănătoasă psihic, lucru al cărui pandant nu are nimic de-a face cu psihiatria. Este vorba despre o mamă care ea însăşi a ajuns să achiziţioneze, printre capacităţile ei interne, toleranţa la a fi frustrată în limite optime, capacitatea de a fi îngrijorată – lucru din care decurge capacitatea a se simţi vinovată –, capacitatea de a funcţiona independent şi care, toate la un loc şi spus pe scurt, înseamnă, de fapt, capacitatea de a iubi şi de a munci. Dar oricît de bună ar fi mama în mod real şi oricît de perfectă s-ar considera cu tot subiectivismul aferent, nici o mamă de pe lumea asta nu poate fi pe cît de minunată şi-o doreşte copilul ei. Pentru copil, o mamă mai puţin ca perfectă din punctul lui de vedere înseamnă, înainte de orice, o mamă resimţită (trăită ca) o mamă care frustrează. Şi iată deschis drumul spre capacităţi de toleranţă mai mult sau mai puţin dezvoltate. Căci, o mamă care frustrează mai puţin optim devine, pentru copil, măcar pentru o clipă, o mamă rea. Lucru ce nu va fi uitat şi nici iertat vreodată! E uşor de imaginat, mai departe, lungul drum al manifestărilor de mai mică toleranţă ale viitorului adult, care se va desfăşura ca o copie la indigo a experienţei pe care puiul de om a resimţit-o, în relaţie cu mama lui, ca intolerantă.  

Intoleranţa sănătoasă

Se cheamă „capacitate“ de a tolera pentru că totul pe lume, ca să fie „bun“, adică funcţional, deci eficient, se subîntinde unui spaţiu optim. Tot ce iese din optim devine „rău“ şi, deci, de netolerat. Dar în Românioara noastră, din ce în ce mai multe ies din acel spaţiu al optimului, ajungînd în cel al umilinţei: fuga vertiginoasă în jos a salariilor, care aduce atingere gravă bazelor existenţiale ale umanului, dizolvarea cutumelor minime ale şcolii şi ale sistemului de sănătate, explozia abjectului politicului – totul iese din optimul cel mai permisibil cu putinţă. De aceea, devine de-a dreptul sanogenă o formă de intoleranţă, pe care aş numi-o retragerea printre cei asemeni nouă sau, dacă aceia sînt prea puţini, retragerea solitară, fiind necesar de păstrat doar legăturile esenţiale cu realitatea externă. Dacă la întoarcerea de la muncă nu ne-am mai grăbi să deschidem televizorul, ci o carte sau o revistă, dacă ne-am găsi mai mult timp de petrecut cu cei dragi, dacă ne-am aminti că o plimbare de o jumătate de oră, seara, poate face minuni, dacă ne-am permite, cînd şi cînd, mersul la un film sau la un teatru, dacă am putea regăsi divinul clipei în care, privindu-ne copilul cu ochii cei dintîi, ne-am putea bucura pur şi simplu de faptul de a fi, şi noi, dar şi copiii noştri, am fi... poate nu mai fericiţi, dar cu siguranţă mai sănătoşi. Dacă ne-am da voie să ne comportăm ca şi cum ar fi o datorie aceea de a ne face nouă înşine bine, binele acela s-ar răsfrînge şi asupra altora, ca o undă. Nu visez la un popor senin, ci la unul îndeajuns de sănătos. O utopie?

Ioana Scoruş este psiholog psihoterapeut, membru al Colegiului Psihologilor din România, al Fundaţiei Generaţia (centru de psihoterapia psihanalitică a copilului şi adolescentului) şi al Asociaţiei româno-franceze de Psihoterapie şi Psihanaliză  „André Green“.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Liceul – o instituție
A devenit cumva liceul o instituție care să-i pregătească pe adolescenții de acum în mod real pentru viață?
p 10 jpg
Greva din învățămînt. Cîteva gînduri despre solidaritate
Mie, ca părinte și om care nu plănuiește să părăsească în curînd România, greva din aceste zile îmi dă un soi speranță.
p 11 jpg
image png
Foști copii, viitori adulți
Elevii de azi, mai ales cei din mediul urban, văd traseul școlar orientat către o țintă prestabilită: facultatea.
image png
„Părinții tăi știu ce vrei să faci?”
Din adolescență îmi aduc aminte mai degrabă de cărți și de personaje decît de oameni și întîmplări.
image png
"Liceenii" și liceenii
Atunci, de ce ne purtăm acum ca și cum am fi fost? Și, mai mult, ca și cum ne e dor să fim ceea ce n-am fost?
p 13 jpg
După douăzeci de ani
La finalul anului şcolar e întotdeauna linişte.
image png
Concert pentru o școală bună
Întîmplarea asta m-a lovit, ca sabia colonelului Lawrence din proza lui Eliade, drept în creștet.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.

Adevarul.ro

image
De ce ne sângerează gura uneori după ce mâncăm ananas
Ananasul este o gustare răcoritoare bogată în vitaminele C și B6, printre alte beneficii dietetice, dar conține și o enzimă atât de puternică încât este folosită și în bucătărie pentru frăgezirea cărnii, relatează IFL Science.
image
Mercenarii Wagner „violează, răpesc și torturează soldații ruși”. Afirmația uluitoare a unuia dintre ofițerii lui Putin VIDEO
Locotenent-colonelul Roman Venevitin, care a fost capturat în apropierea orașului ucraineant Bakmut, a susținut că a fost torturat de mercenarii Wagner, în ciuda faptului că era de aceeași parte a războiului Rusiei .
image
Suspectul în cazul uciderii fetei de 12 ani, agresor recidivist. Și-a bătut iubita până a băgat-o în spital
Ilie Marcel Șerbiuc, bărbatul căutat pentru uciderea fetei de 12 ani, Ana Maria Constantin, și-a bătut o iubită de a băgat-o în spital. El și-a agresat și mama.

HIstoria.ro

image
Povești despre teatrul bucureștean
Iubim teatrul și ne mândrim cu actorii săi din toate generațiile. Azi aflăm povești despre teatrul bucureștean de la primele încercări, pe vremea lui Caragea Vodă, și până la apariția Teatrului Național din București.
image
Kosovo și reflectarea războaielor din această provincie în media.
Kosovo, o provincie din partea de sud a Serbiei, astăzi recunoscută doar de câteva state ca o țară de sine-stătătoare, se află de câteva decenii în prim-planul mass-mediei și constituie un subiect de interes, în principal datorită istoriei sale politice turbulente și a conflictelor care au degenera
image
Sosirea voluntarilor ardeleni la Iași (7 iunie 1917)
După eşecul campaniei din 1916, guvernul român şi Marele Stat Major, la începutul anului 1917, au început să pregătească pe teritoriul restrâns al Regatului, o amplă acţiune de refacere şi înzestrare modernă a unităţilor decimate în luptele din anul precedent.