Dă-te, bre, mai încolo!

Ioana SCORUŞ
Publicat în Dilema Veche nr. 354 din 25 noiembrie - 2 decembrie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

- printre sloganuri și pacienți -

O vreme m-au amuzat sloganurile conform cărora noi, românii, în ospitalitatea şi bunătatea noastră proverbiale, sîntem un popor de oameni toleranţi, care nu am asuprit pe nimeni, care am coabitat sănătos cu „naţionalităţile conclocuitoare“ etc. Apoi, cînd mi-am pus mai serios problema toleranţei, am constatat, din experienţele zilnice, că sloganurile respective nu au nici o acoperire în real. De la scenele cotidiene de care cu toţii sîntem sătui – vezi claxonatul compulsiv şi înjurăturile grohăite pe geamul mai mult sau mai puţin deschis al maşinii –, pînă la banalizatul „Dă-te, bre, mai încolo!“ din mijloacele de transport în comun, de la „Da’, ce, cucoană, eram înaintea ta la rînd“, de găsit la orice ghişeu unde sînt mai mult de trei persoane, pînă la spectacolul deplorabil al suporterilor din fotbal, unde intoleranţa riscă, oricînd, să se transforme în ură gata de a fi pusă (şi uneori chiar pusă) în act. Aşadar, unde anume stă ascunsă toleranţa românului, de ea nu transpare de niciunde?  

Doamna X intră nevricoasă tare în cabinetul de psihoterapie şi, pufnind, îmi povesteşte o scenă proaspătă cu soţul ei. Acesta, care, spune dînsa, în ruptul capului nu vrea să-i tolereze incapacitatea de a se mişca la fel de repede ca el, atît a grăbit-o acum, la plecarea de-acasă, încît s-a pierdut toată şi a uitat şi pachetul cu şerveţelele atît de necesare într-un cabinet psy, şi tensiometrul, sprijin de nădejde atunci cînd doamna simte ceva inexplicabil în corpul ei şi verifică repede tensiunea ca să ştie cum trebuie să se simtă, pînă chiar şi banii pentru plata şedinţei. Îi ofer cutia cu şerveţele şi, zîmbindu-i în încercarea de-a o detensiona puţin, o încurajez spunîndu-i: „Lăsaţi, doamnă, ne descurcăm noi împreună“. Doamna Y îmi povesteşte, plină de satisfacţie, cîtă „monstruoasă“ plăcere simte cînd se contrazice cu soţul ei, reuşind  să-şi demonstreze – nu îşi dă încă seama cum – că are întotdeauna dreptate, indiferent de ceea ce susţine. Satisfacţia doamnei şi plăcerea sînt însă dublate, dincolo de exasperarea soţului – care ea însăşi este sursă de satisfacţie – de o urmă firavă de vinovăţie, sentiment ce ştiu că ne va fi de mare ajutor atunci cînd om purcede la a descîlci firul lung al veşnicei dreptăţi din care se înfruptă, zilnic, pacienta, ca dintr-o hrană delicioasă şi, deocamdată, de neînlocuit. Sper ca soţul doamnei să aibă răbdare să ajungem acolo. Pînă atunci, va trebui s-o suporte. Dacă va putea. Z, un puşti haios de 14 ani, se află în plină luptă cu părinţii care îi dovedesc, de zece ori pe zi, că „habar nu au ceva, cît de mărunt, despre ce înseamnă să împarţi acelaşi locus cu alţii, care sînt diferiţi de tine“. Aflat în plină revoltă adolescentină, un strop precocele Z are dreptate, în felul lui, dar nu îi pot întări acest sentiment pentru că ştiu că ar produce tensiuni şi mai mari cu bieţii părinţi, care abia de se mai descurcă în misterul legat de educaţia propriului copil. Şi aşa, zi de zi, am parte, în cabinetul meu, de nenumărate mostre de lipsă de toleranţă. Care, oare, să fie sursele ei? Cum se ajunge aici? De ce atît de des devenim insuportabili pentru ceilalţi, iar ei, la rîndul lor, ne devin insuportabili?   

Sursele interne ale capacităţii de a tolera

Dacă e să-i dau crezare lui Donald Winnicott (şi-i dau!), un mare psihanalist britanic cu formare în psihiatria infantilă, atunci trebuie să fiu de acord că toleranţa este o capacitate internă care ţine de procesele de maturizare emoţionale. Ea este în directă legătură cu toleranţa la frustrare şi, mai apoi, cu deprinderea capacităţii de a fi îngrijorat. Toate acestea se dobîndesc pe drumul scurt, de la dependenţa absolută la independenţa fiinţei umane, drum scurt, dar extrem de dificil de gestionat îndeajuns de bine. În doar 6-7 ani, primii ani de viaţă ai copilului, se „formatează“ întreaga fiinţă a viitorului adult, obligat să trăiască în cultură, şi nu în natură.  Se ştie, nu mai este o noutate pentru nimeni, că mediul bate gena. O ereditate mai puţin promiţătoare poate fi învinsă într-un mediu, repet, îndeajuns de bun. Şi cum primul mediu al puiului de om este mama înseamnă că, la început, mama este cea care trebuie să fie îndeajuns de bună. Asta nu presupune nimic altceva decît o mamă sănătoasă psihic, lucru al cărui pandant nu are nimic de-a face cu psihiatria. Este vorba despre o mamă care ea însăşi a ajuns să achiziţioneze, printre capacităţile ei interne, toleranţa la a fi frustrată în limite optime, capacitatea de a fi îngrijorată – lucru din care decurge capacitatea a se simţi vinovată –, capacitatea de a funcţiona independent şi care, toate la un loc şi spus pe scurt, înseamnă, de fapt, capacitatea de a iubi şi de a munci. Dar oricît de bună ar fi mama în mod real şi oricît de perfectă s-ar considera cu tot subiectivismul aferent, nici o mamă de pe lumea asta nu poate fi pe cît de minunată şi-o doreşte copilul ei. Pentru copil, o mamă mai puţin ca perfectă din punctul lui de vedere înseamnă, înainte de orice, o mamă resimţită (trăită ca) o mamă care frustrează. Şi iată deschis drumul spre capacităţi de toleranţă mai mult sau mai puţin dezvoltate. Căci, o mamă care frustrează mai puţin optim devine, pentru copil, măcar pentru o clipă, o mamă rea. Lucru ce nu va fi uitat şi nici iertat vreodată! E uşor de imaginat, mai departe, lungul drum al manifestărilor de mai mică toleranţă ale viitorului adult, care se va desfăşura ca o copie la indigo a experienţei pe care puiul de om a resimţit-o, în relaţie cu mama lui, ca intolerantă.  

Intoleranţa sănătoasă

Se cheamă „capacitate“ de a tolera pentru că totul pe lume, ca să fie „bun“, adică funcţional, deci eficient, se subîntinde unui spaţiu optim. Tot ce iese din optim devine „rău“ şi, deci, de netolerat. Dar în Românioara noastră, din ce în ce mai multe ies din acel spaţiu al optimului, ajungînd în cel al umilinţei: fuga vertiginoasă în jos a salariilor, care aduce atingere gravă bazelor existenţiale ale umanului, dizolvarea cutumelor minime ale şcolii şi ale sistemului de sănătate, explozia abjectului politicului – totul iese din optimul cel mai permisibil cu putinţă. De aceea, devine de-a dreptul sanogenă o formă de intoleranţă, pe care aş numi-o retragerea printre cei asemeni nouă sau, dacă aceia sînt prea puţini, retragerea solitară, fiind necesar de păstrat doar legăturile esenţiale cu realitatea externă. Dacă la întoarcerea de la muncă nu ne-am mai grăbi să deschidem televizorul, ci o carte sau o revistă, dacă ne-am găsi mai mult timp de petrecut cu cei dragi, dacă ne-am aminti că o plimbare de o jumătate de oră, seara, poate face minuni, dacă ne-am permite, cînd şi cînd, mersul la un film sau la un teatru, dacă am putea regăsi divinul clipei în care, privindu-ne copilul cu ochii cei dintîi, ne-am putea bucura pur şi simplu de faptul de a fi, şi noi, dar şi copiii noştri, am fi... poate nu mai fericiţi, dar cu siguranţă mai sănătoşi. Dacă ne-am da voie să ne comportăm ca şi cum ar fi o datorie aceea de a ne face nouă înşine bine, binele acela s-ar răsfrînge şi asupra altora, ca o undă. Nu visez la un popor senin, ci la unul îndeajuns de sănătos. O utopie?

Ioana Scoruş este psiholog psihoterapeut, membru al Colegiului Psihologilor din România, al Fundaţiei Generaţia (centru de psihoterapia psihanalitică a copilului şi adolescentului) şi al Asociaţiei româno-franceze de Psihoterapie şi Psihanaliză  „André Green“.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.