Opinii americane
Anul era 1948. După un război mondial nimicitor urmat de o primă împărţire a sferelor de influenţă geo-politice, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prezenta lumii întregi „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului“. Data era 10 decembrie, în apropierea sărbătorilor de Crăciun şi multă lume în America nu a fost prea receptivă, fiind ocupată cu „shopping-ul“. Cel mult, unii au zis în gîndul lor ceva de genul: „Bine că au ajuns şi alţii în rînd cu lumea“. Asta pentru că americanul de rînd se bucura deja de multe din drepturile declarate, şi încă de multişor.
Mai precis din 15 decembrie 1791, cu aproape 157 de ani în urmă, cînd intra în vigoare Declaraţia Drepturilor (the Bill of Rights). Această declaraţie conţinea primele 10 articole de ratificare a Constituţiei Statelor Unite. Dintre acestea, Articolul 1 (primul amendament) asigură libertatea de exprimare. În mare, cam acelaşi drept era strigat lumii şi acum de Articolul 19 din Declaraţia Universală, restul era în detalii, aşa cum era, de exemplu, Articolul 7 din Declaraţie, care oferea şi dreptul de a fi tratat în mod echitabil. Cum detaliile tind a fi mereu importante şi cum americanii tind a fi superficiali, nu e de mirare că la vremea lor şi-au dat seama tîrziu că dreptul la opinie nu înseamnă mare lucru, dacă nu este protejat şi de dreptul de nu fi discriminat pentru opiniile respective. Au trebuit să mai treacă 77 de ani şi un război civil de la adoptarea primelor 10 articole pînă la adoptarea Articolului 14 (al paisprezecelea amendament la Constituţia SUA) în 1868, prin care s-a început de fapt efortul de a oferi cetăţenilor şanse egale în faţa legii. Pe scurt, începea oficial combaterea discriminării. Pe parcurs, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Declaraţia Drepturilor (the Bill of Rights) au devenit documente de căpătîi şi continuă să contribuie în egală măsură la formarea societăţilor în care trăim.
Iată-ne acum în prezent. Marinari încercaţi pe oceanul ideilor, ne-am putea aştepta ca în zorii secolului XXI, după atîtea zeci de ani de teorie, cetăţenii celei mai mari democraţii să se fi săturat de certuri şi să fi învăţat să respecte opiniile altora. Cîtă naivitate! Metehnele omeneşti nu pier cu una-cu două. Cum să laşi pe unul sau pe altul să-şi exprime opinia, fără să discriminezi? Fără să încerci să i-o schimbi? Fără să pedepseşti opiniile proaste? Şi mai ales acum, cînd în era informaţiilor opiniile sînt produse pe bandă rulantă, împachetate şi oferite oricărui individ care ascultă radioul sau urmăreşte ştirile de la televizor?
De cînd criza financiară şi înclinarea politicii de la Washington spre stînga au polarizat societatea americană, au apărut tot felul de victime. Victime sînt săracii care au pierdut locurile de muncă. În ochii republicanilor sînt pe cale să-şi piardă acum şi asigurarea medicală sub ameninţarea noului sistem de sănătate sponsorizat de Guvern. Victime sînt şi bogaţii care se vaită că sub noua administraţie de la Casa Albă trebuie să plătească mai multe impozite. Una dintre victime, mai cu seamă în Midwest, este însă şi dreptul la opinie. De exemplu, în ziua de azi o simplă părere exprimată în public te poate da de gol: că eşti republican sau că ai votat cu Obama. În primul caz eşti privit de unii ca un fascist-retrograd, în cel de-al doilea eşti considerat de alţii un comunist-anarhist. Opinia publică se transformă într-o poliţie a opiniilor, stîrnită de polemica din mass-media dintre cele două tabere: republicană şi democrată.
Aşa, de pildă, citeam o dezbatere ad-hoc pe Internet pe această temă. Cineva întreba dacă acest drept trebuie acordat numai celor care au opinii corecte şi interzis celor care spun prostii. S-au găsit destui să-şi dea cu părerea, în mod cît se poate de serios. Am reţinut un răspuns al unui cetăţean din Bismarck, capitala statului Dakota de Nord, mare admirator al Sarei Palin şi un destoinic veteran de război, după cum declara chiar el sub pseudonimul „MR. SPARKLY SHOE“ – Dl Pantof Strălucitor (n.a.): „dreptul la opinie trebuie acordat şi celor care spun prostii (liberalilor, n.a.), cu condiţia să-şi recunoască greşeala şi ca urmare să-şi schimbe părerea“.
Şi cînd te gîndesti că „Mr. Sparkly Shoe“ are şi drept de vot!
Epilog: în urma alegerilor din 2 noiembrie 2010 pentru reprezentarea în Congresul American, republicanii au obţinut majoritatea în Camera Reprezentanţilor, dar nu şi în Senat. Cu un preşedinte de stînga şi cu un Congres împărţit în două tabere: Senatul majoritar democrat şi Camera Reprezentaţilor majoritar republicană, se pare că există o rază de speranţă pentru păstrarea unui dialog mai echilibrat. De unde vine această rază? Probabil s-a reflectat din bombeurile lustruite ale acelor cetăţeni americani care au continuat să voteze cu democraţii, nerecunoscîndu-şi încă „greşelile“ la care se referea Dl Pantof Strălucitor.
Laurenţiu Cârcoană este arhitect şi locuieşte în Fargo, Dakota de Nord, Statele Unite.
