Despre toleranța în relații

Toleranţa ne duce cu gîndul la acceptarea şi respectarea perspectivei celuilalt, a modului diferit în care gîndeşte şi reacţionează. Pare simplu. Cît de uşor ne este în realitate să facem asta? Cît de mulţi dintre noi se percep ca fiind persoane tolerante şi cît de frecvent reacţiile noastre la adresa celuilalt sînt mai degrabă de intoleranţă. Să privim pentru o clipă toleranţa exprimată în relaţiile apropiate unde – spunem noi – ne este mai uşor să fim atenţi faţă de cel de lîngă noi – că este iubitul, copilul sau un prieten apropiat. Cît de frecvent ni se întîmplă să reacţionăm agresiv prin critică sau respingere faţă de comportamentul sau alegerea celui apropiat. 

Copilul nostru ascultă o muzică care pentru mine nu este una „de valoare“ şi reacţionez spunîndu-i că muzica pe care el o preferă  „nu se numeşte muzică“, şi asta după standardele mele pe care vreau să le impun şi copilului meu, convins fiind că eu ştiu cel mai bine ce este bun şi valoros pentru el. Sau cu partenerul meu de viaţă, a cărui pasiune pentru biciclete mi se pare „copilărească şi stupidă“. La fel, eu consider că sînt îndreptăţit să aleg în locul lui ce „este mai bine pentru el“. Şi exemplele pot fi foarte multe. De unde dificultatea de a fi tolerant în relaţiile cu ceilalţi? Depinde de mine să accept diferenţele de preferinţe, atitudini şi comportamente ale celuilalt? Evident că da. Însă din acest moment apare dificultatea. Care sînt cauzele acestor dificultăţi? 

Prima dintre ele e dată de hipervigilenţa unora dintre noi faţă de greşeala celuilalt. Şi asta mă face să fiu intolerant. Avem obişnuinţa de a sesiza, de a observa mai degrabă ce „nu face bine“ cel de lîngă noi, ce este diferit de ce cred eu că „este bine“. Şi în consecinţă, voi sesiza şi voi exprima frecvent faţă de cei de lîngă mine critici, reproşuri, avînd convingerea că facem asta „pentru binele lor“. Şi asta pornind de la convingerea eronată că schimbarea celuilalt este în controlul meu şi că ea se produce prin a-i arăta celuilalt ce nu face bine, ce greşeşte. În psihologie numim această atitudine „regula mortului“, lui poţi să-i spui ce să nu facă. Noi ceilalţi avem nevoie să ni se spună mai degrabă ce facem bine din ceea ce facem şi să cerem şi să primim ajutor pentru ceea ce mai avem de învăţat sau acolo unde avem dificultăţi.

Revenind la această barieră în toleranţa faţă de ceilalţi, şi anume hipervigilenţa faţă de greşeala celuilalt, putem începe prin a ne exersa mintea în a sesiza aspectele funcţionale, comportamentele potrivite ale celui de lîngă noi: îţi spune „mulţumesc“ cînd faci ceva pentru el şi îi mulţumeşti la rîndul tău pentru asta. Astfel va creşte probabilitatea ca cei de lîngă noi să aibă reacţii mai potrivite cu ce avem noi nevoie. Dacă vrei ca cei din jur să-ţi zîmbească, atunci e nevoie să faci tu asta, să zîmbeşti, şi asta va creşte probabilitatea ca cel de lîngă tine să zîmbească. Dacă ţipi şi critici, atunci este mai probabil ca cel de lîngă tine să critice sau să ţipe, şi mai puţin probabil să-ţi zîmbească. Este alegerea mea dacă răspund cu furie sau iritare faţă de ce consider eu că a greşit cel de lîngă mine. Mai sănătos este să accept diferenţele de opinie, să înţeleg că reacţia lui emoţională sau comportamentală are legătură cu el şi limitele lui. De exemplu, sînt într-o intersecţie şi unul dintre şoferi începe să reacţioneze cu furie şi agresiv verbal la adresa unei alte persoane. Evident că mintea noastră poate să spună că nu este corect, şi comportamentul acelei persoane reprezintă o lipsă de „respect“. Asta este o perspectivă asupra situaţiei. Şi dacă gîndesc aşa este probabil să mă înfurii şi să reacţionez şi eu agresiv la adresa acelei persoane. Şi rezultatul? O stare de iritare şi nervozitate care mă va face să fiu din ce în ce mai vigilent la greşelile celor din jur. Şi astfel mintea „ocupată“ cu gînduri de furie şi iritare nu va avea răgazul de a observa zîmbetul colegului meu, atenţia celor din jur, ce activităţi plăcute sau care au sens cu adevărat fac, gestul de afecţiune al copilului meu – ele trec neobservate... şi devin din ce în ce mai intolerant cu cei din jur.

A doua barieră în toleranţa faţă de ceilalţi sînt propriile noastre emoţii, aşa cum am observat în exemplul anterior. A fi tolerant înseamnă a privi o situaţie din perspective multiple, a avea o înţelegere mai largă asupra ei. Şi asta implică exerciţiu. De a-ţi da timp pentru a înţelege o situaţie, fără graba de a reacţiona datorită emoţiilor pe care le trăieşti în acea situaţie. Emoţiile – aşa cum spuneam – ne blochează uneori comunicarea cu cel de lîngă noi. Furia, iritarea, teama, frica, tristeţea – toate pot să ne facă să fim intoleranţi. Noi sîntem responsabili de modul în care ne simţim. Şi de noi depinde ce alegem să facem. Să reacţionăm cu furie, cînd vecinul nu ne salută, sau cu iritare, cînd un coleg omite să ne spună că avem programată o şedinţă importantă? Furia sau iritarea schimbă comportamentul celuilalt? Ce impact au asupra mea reacţiile mele de furie sau iritare? În concluzie, toleranţa se învaţă prin atenţia exersată faţă de ce merge bine, şi mai ales, ce fac eu pentru cel de lîngă mine? Un exerciţiu simplu în care observăm ce din comportamentul meu produce plăcere sau bucurie celui apropiat; îmi propun să fac mai des acest lucru şi astfel vor fi mai tolerant şi cu opţiunile sau atitudinile care vin în contradicţie cu valorile şi preferinţele mele personale.

Domnica Petrovai este psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental. Autor şi coautor al mai multor Ghiduri pentru părinţi.