Secretara lui Titu Maiorescu

(Apărut în Dilema, nr. 263, 13 -19 februarie 1998)

Titu Maiorescu a avut de prin 1890 un unic prieten şi sfătuitor, a doua sa soţie, Ana. Destinul a lovit tocmai aici. În 1912 ea e lovită de un cancer şi în septembrie 1914 moare într-un sanatoriu din Heidelberg. Maiorescu a asistat-o, devotat, pîna a închis ochii. Reîntors în Bucuresti, cu sufletul pustiit, vinde vestita casă din str. Mercur 1 (casă pe care am apucat s-o vizitez adeseori, a existat pînă în 1961, cînd o dispoziţie stupidă a demolat-o, azi în locul ei fiind un mic scuar), dăruieşte cărţile B.C.U., altele unor prieteni şi se mută la nepoţii (erau nepoţii Anei) Nicolae şi Maria Racota, în casa cărora, de pe strada Lustrului 8 (casa, undeva pe lîngă actualul bulevard Dacia, a fost şi ea demolată, cînd s-a extins spitalul I. Cantacuzino), capătă un mic apartament de două camere. Bolnav fiind rău de cord, era unica soluţie pentru a nu fi cu desăvîrşire singur. Scrupulos în toate, stabileşte şi condiţiile de plată pentru chirie şi masă. Fiica sa Livia, căsătorită Dymsza, era, cu copiii ei, în Rusia. La sfîrşitul lui octombrie vine în Bucureşti, încercînd să aline durerea părintelui. Dar era imposibil, zdrobit sufleteşte şi bolnav cum era batrînul de 74 de ani. Livia, mereu prevenitoare, caută, găseşte şi angajează pentru tatăl ei o domnişoară de companie, care îndeplinea oficiul de secretară şi asistentă sanitară. Numele ei era Olga Neuman (prietenă a familiei Caragiale care, se pare, i-a şi recomandat-o Liviei), de felul ei de prin părţile Focşanilor, o domnişoară de vreo 36 de ani, cultivată şi femeie de lume. La sfîrşitul lui noiembrie, Livia se înapoiază la familia ei în Rusia, într-o ţară intrată deja în conflagraţie. Tatăl şi fiica nu se vor mai vedea niciodată.

Batrînul Maiorescu, odată soluţionată chestiunea domiciliului şi a unei secretare însoţitoare, s-a gîndit să plece din vacarmul Bucureştiului (unde amicii politici îl solicitau necontenit) pentru a se mai întrema. Și, după obiceiul lui de o viaţă, unde putea obţine asta decît în străinătate? Îşi întocmeşte, ca de obicei, itinerariul şi, însoţit de secretara sa, Olga Neuman, se urcă, la 8 decembrie 1914, în trenul spre Viena, oprindu-se, apoi, la Meran în Elveţia. I-a mers mai bine. La 1 ianuarie 1915, în bilanţul obişnuit de sfîrşit de an, nota în jurnal: "După grozavul an 1914, am început anul 1915 liniştit în monotonia cenuşie a restului de viaţă ce-mi ramîne de trăit. De vreo 5 zile nu mai am accese de stenocardie, accese de emoţie întrerup, din cînd în cînd, monotonia traiului. Aştept acum să văd dacă pot relua şi termina revizuirea vol. 5 (Discursuri parlamentare, n.m.)". Aici, aşadar, la Meran îşi fac apariţia acele "emoţii voite" sau "emoţii voluntare", mereu consemnate în caietele 37-39 din jurnal pîna în 1916. Mărturisesc că, în 1986-1987, cînd am scris cartea mea Viaţa lui Titu Maiorescu, mi s-a părut că aceste termene sînt coduri secrete pentru acte erotice (era obiceiul lui Maiorescu de a consemna criptic în jurnal unele fapte, pînă şi ciclul mensual al soţiei e notat invariabil prin denumirea obscură "mme Aurelie"). Și, destulă vreme, am fost cuprins de admiraţie pentru bărbăţia bătrînului domn. Mai ales că aceste "emoţii voite" apar, acum, pentru prima oară şi mai totdeauna în compania secretarei Olga Neuman. Dar, odată, le-am aflat consemnate fără prezenţa fizică a secretarei. Ce au fost aceste "emoţii voluntare", nu ştiu. E probabil că nişte exerciţii psihice născătoare de stări emotive binefăcătoare. Dar, oricum, începutul şi practicarea lor timp de aproape doi ani li se datorează acestei pricepute secretare, înzestrată cu multe daruri. Aici a început să dicteze secretarei sale prefaţa la al 5-lea volum din Discursuri parlamentare, reluată şi stilizată apoi în ţară (această din urmă etapă a scrisului său Maiorescu o numea "poleire"). Reciteşte si revizuieşte şi discursurile perioadei 1895-1899 (tot cu sprijinul secretarei) şi le încredinţează spre publicare Editurii Minerva, condusă de Gh. Filip. În acelaşi an 1915, volumul apare. Maiorescu continuă dictarea prefeţei la volumul următor. Aceasta n-a mai apucat să apară, rămînînd în manuscris. Păstrat de prietenii săi mai tineri (I. Al. Rădulescu-Pogoneanu şi S. Mehedinţi), acesta din urmă l-a inclus, în 1925, în cartea de el intitulată Istoria contemporană a României. Tot Olgăi Neuman i-a dictat şi traducerea unui imposibil roman Vechilul moşiei Siltala de Harold Selmer Greth, greu de înţeles cum a ajuns să-i placă lui Maiorescu. În iunie 1915, însoţit, desigur, de Olga Neuman, a plecat în străinătate pentru tratament, la Viena (unde locuia şi sora sa Emilia, complet surdă şi de nesuportat), apoi în Elveţia, la Lucerna şi Interlaken. În octombrie 1915 se înapoiază în ţară, e silit, de amicii de partid, să se afereze cu treburi politice (a avut parte şi de o audienţă la regele Ferdinand). Apoi, degajat, dictează secretarei sale amintita prefaţă la al şaselea volum din Discursuri parlamentare, în vreme ce în cercurile politice se vorbea de un posibil guvern Titu Maiorescu. Ajunsese la venerabila vîrstă de 76 de ani "cu sănătatea suportabilă, cu toată stenocardia". Încă în decembrie, într-o convorbire cu o veche prietenă a familiei, aceasta, felicitîndu-l pentru felul cum arată, i-a relatat că o domnişoară şi-ar fi pus în gînd să-l ia de bărbat. Maiorescu, bănuind de unde vin pretenţiile, n-a zîmbit, ci a răspuns atent şi serios: "I-am răspuns că după moartea unei neveste ca aceea pe care am avut-o şi după lovitura ce mi-a dat-o moartea ei, nu poate fi vorba de aşa ceva, chiar făcînd abstracţie de cei 75 de ani ai mei, care fac din mine un «etablissement»". Era, a înţeles batrînul, aici, mai mult decît un compliment şi nici de o bîrfă ironică nu era vorba, ci era o formă mascată de peţit, venită din partea secretarei sale Olga Neuman. Iar gravitatea fermă a răspunsului acestui încă falnic bărbat, din care e eliminat orice echivoc, dovedeşte că înţelesese de unde vin întrebările. Dar el prefera traiul în solitudine, asistat, contra cost, de secretară. Lua masa singur, la ore fixe, evita adunările de familie ale gazdelor, serile şi le petrecea tot de unul singur, citind. Doar cînd ieşea la plimbări mai prelungite, accepta prezenţa secretarei, domnişoară de companie.

A rămas în Bucureştiul ocupat refuzînd, cu demnitate, orice contact cu inamicul. Aceasta deşi Livia îl invitase la Petersburg, pentru a pleca, împreună, în Suedia. "Dar eu, notează criticul, nu părăsesc ţara şi Capitala (şi astăzi bombardată) la primejdie". Mai lucra cîte puţin (la amintita traducere, dictînd-o secretarei), dădea lecţii de filosofie şi istoria culturii şi literaturii unor nepoate. La 11/24 februarie 1917 şi-a refăcut testamentul (adunase o avere considerabilă, din care, dupa război, s-a ales praful), desemnînd alt executor testamentar, întrucît predecesorul se refugiase în Moldova. Prin acest nou testament îi lăsa o sumă şi secretarei sale: "Las domnişoarei Olga Neuman, care m-a îngrijit cu inteligenţă şi devotament, atît în călătorii, cît şi cu prilejul lucrărilor mele literare, suma de 20.000 (douăzeci mii) la nominal, bonuri urbane Bucureşti". La 15/28 februarie 1917 aniversa 77 de ani de viaţă. Va fi cea din urmă. Ultima însemnare din jurnal e din 2/15 iunie. Dar nu e scrisă în întregime. Ultimele rînduri sînt scrise, sub dictare, de Olga Neuman. Venise sfîrşitul. Secretara şi-a făcut datoria, îngrijindu-şi atentă bolnavul şi descriind - pentru posteritate - ultimele zile din viaţa marelui bărbat. Boala i se agravase, îngrijit fiind de un medic adus de Al. Marghiloman. Bolnavul se mai dădea jos din pat, stătea cîteva ore într-un fotoliu, dictîndu-i, într-o zi, secretarei chiar o poezie. Noaptea de 14 iunie a fost agitată. A doua zi, duminică, vestea o zi placută. N-a fost şi pentru Maiorescu. S-a dat jos din pat, s-a aşezat pe un scaun şi, deodată, urechea exersată a domnişoarei Neuman a distins un geamăt profund. S-a repezit spre bolnav dîndu-i să aspire conţinutul unei fiole Bossy, pentru a-i ajuta respiraţia. N-a reuşit. A deschis o nouaă fiolă. Nimic. Ochii lui Maiorescu erau pe jumătate închişi iar fruntea i se încreţise de durere. Era o profundă nouă criză de anghină pectorală. Capul batrînului Maiorescu s-a aplecat spre pieptul domnişoarei Olga Neuman, pulsul, şi, deci, inima, încetaseră să mai bată. Marele Titu Maiorescu, îndeaproape îngrijit de secretara sa, a murit în această dimineaţă de duminică 18 iunie/1 iulie 1917. Ultima informaţie despre Olga Neuman am aflat-o în jurnalul lui Alice Voinescu, fostă studentă a profesorului Maiorescu, care s-a bucurat, la examenul de licenţă, de grija prevenitoare a renumitului dascăl. E o însemnare tocmai din 8 octombrie 1943. Fosta secretară a lui Maiorescu avea, acum, 65 de ani. "Ce fericire - notează Alice Voinescu - că ieri am vorbit cu Olga Neuman, secretara lui Maiorescu. Ma gîndeam cu melancolie că ultimii lui ani au fost în mîna unei femei străine şi, după impresia mea, ambiţioasă şi egoistă. Inteligentă? Foarte. Cred că un mare temperament şi devotament, dar cu ceva prea specific rasei ei. Am făgăduit să scriu tot ce povesteşte. La gîndul că Titu Maiorescu a avut ca ultim confident pe cineva care nu vorbeşte cu adevărat româneşte". Să fi fost nemţoaică această domnişoară Olga Neuman? Din notaţiile ei în jurnalul lui Maiorescu nu reiese deloc că n-ar fi vorbit bine româneşte.